Accentul
pus pe responsabilitate este reflectat de imperativul categoric al logoterapiei
care sună astfel: „Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi
acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!” Mi se pare că
nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de responsabilitate ca această maximă
care îi cere omului să-şi imagineze mai întâi că prezentul este deja trecut şi
mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat şi îndreptat. Un astfel de precept
îl confruntă pe om cu finitudinea şi finalitatea a ceea ce face atât cu viaţa
sa, cât şi cu sine însuşi.
Logoterapia
încearcă să-l facă pe pacient să fie pe deplin conştient de responsabilitatea
sa. De aceea îi lasă pacientului alegerea pentru ce anume, faţă de ce sau faţă
de cine anume înţelege el să fie responsabil. Acesta este motivul pentru care,
dintre toţi psihoterapeuţii, logoterapeutul este cel mai puţin ispitit să
impună judecăţi de valoare pacienţilor săi, căci el niciodată nu va îngădui
pacientului să-i transfere medicului responsabilitatea de a judeca.
De
aceea, rămâne la latitudinea pacientului să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze
sau nu sarcina sa în viaţă ca fiind responsabil faţă de societate sau faţă de
propria sa conştiinţă. Există însă şi oameni care nu-şi interpretează viaţa în termenii
unei sarcini care le-a fost trasată, ci în cei ai unei instanţe care le-a
încredinţat sarcina respectivă.
Logoterapia
nu înseamnă nici a învăţa, nici a predica. Ea este la fel de departe de
gândirea logică, pe cât de departe este de impunerile morale. Dacă ar fi să exprimăm
plastic rolul pe care îl joacă logoterapeutul, acesta este mai degrabă cel al unui
specialist în boli de ochi, nu cel al unui pictor. Pictorul încearcă să ne
transmită o imagine despre lume așa cum o vede el; oftalmologul încearcă să ne
facă pe noi în stare să vedem lumea aşa cum este ea. Rolul logoterapeutului
este să lărgească şi să extindă câmpul vizual al pacientului, astfel încât el
să devină conştient de întregul spectru al sensului potenţial, iar acesta să îi
fie vizibil.
Declarând
că omul este responsabil şi că el trebuie să actualizeze sensul potenţial al
vieţii sale, doresc să accentuez faptul că adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit
mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în psihicul său, ca şi cum el ar
fi un sistem închis[1]. Am
numit această trăsătură caracteristică „transcenderea
de sine a existenţei umane”[2].
Ea denotă faptul că a fi om indică întotdeauna spre ceva sau cineva diferit de
sine însuşi şi că omul se îndreaptă spre ceva sau cineva diferit de sine
însuşi, fie că este vorba despre un rost care trebuie împlinit, fie despre o
persoană pe care trebuie să o cunoască. Cu cât omul se uită mai mult pe sine
însuşi dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o
iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează mai mult pe sine. Ceea
ce numim actualizare de sine nu este un lucru care să poată fi atins[3],
pentru simplul motiv că, cu cât omul se străduieşte mai mult să-l atingă, cu
atât mai puţin reuşeşte. Cu alte cuvinte, actualizarea de sine este posibilă
doar ca efect secundar al transcenderii de sine.
Până
acum am arătat că sensul vieţii se schimbă mereu, dar că nu încetează să existe.
Conform logoterapiei, putem găsi sensul în viaţă pe trei căi diferite: (1)
creând sau înfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe cineva; (3)
prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile. Prima dintre
aceste căi - aceea prin care realizăm sau îndeplinim ceva - este destul de
evidentă.
Urmând
cea de a doua cale, putem găsi sens în viaţă experimentând ceva – de pildă
bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau, nu
în ultimul rând, cunoscând o altă fiinţă omenească în unicitatea ei, prin
iubire.
[1] În
concepţia antropologică a lui Frankl, omul nu este văzut ca un sistem închis
ale cărui trăiri se petrec în propriul său psihic şi sunt rupte de restul
lumii; dimpotrivă, Frankl vede omul ca pe un sistem deschis spre alţii, spre
lucruri, spre lume, de aceea sensul vieţii sale nu îl poate găsi şi împlini
decât în afara sa, în lume (ceea ce el numeşte transcendere de sine) (n.
trad.).
[2] Deşi
expresia folosită de Frankl ar putea fi tradusă la prima vedere prin
autotranscendere, totuşi ea trebuie înţeleasă cu nuanţa specifică pe care i-o
dă Frankl: transcendere de sine (ger.
„Selbst-Transzendenz”), pentru că autotranscenderea
ar trimite mai ales la faptul că omul realizează el însuşi, singur, o anume
transcendere, în vreme ce termenul folosit de Frankl se referă la faptul că
omul se transcende pe sine însuşi, îndreptându-se spre ceva sau cineva diferit
de sine însuşi, în care îşi găseşte sensul şi împlinirea. Omul se transcende pe
sine ca urmare a faptului că el îşi caută rostul nu în sine, ci în afara sa,
slujind o cauză mai înaltă decât sine însuşi sau iubind pe un altul diferit de
sine însuşi (n. trad.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu