 |
| Victor Frankl (n.1905 - 1997) |
Dumnezeu ştie că nu aveam
dispoziţia de a da explicaţii de natură psihologică, nici de a compune predici,
pe scurt de a arăta camarazilor mei cum să aibă grijă de sufletul lor. Îmi era
foame şi frig, eram epuizat, iritabil. Totuşi, ştiam că trebuie să surmontez
nemulţumirea mea şi să profit de această ocazie unică. A le oferi încurajări
celor din jurul meu a devenit mai imperios ca oricând.
Am început prin a le spune
lucruri banale legate de starea lor. Le-am spus că în această a şasea iarnă al
celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, situaţia noastră nu era chiar atât
de rea cum părea. Le-am cerut să se întrebe cu privire la nenorocirile lor, să
se întrebe ce pierderi ireparabile au suportat până atunci. Le-am explicat,
celor mai mulţi dintre ei, că pierderile lor nu erau atât de considerabile şi
că nu aveau dreptul să dispere. Nu erau ei totuşi în viaţă? A regăsi lucruri ca
sănătatea, familia, fericirea, posibilitatea de a-ţi practica meseria, de a-ţi
consolida averea şi poziţia socială; era posibil oricărui prizonier. Nu eram
noi totuşi în viaţă şi relativ sănătoşi? Încercările noastre nu ne-au făcut mai
puternici? Într-o zi toate acestea se vor întoarce în favoarea noastră. Apoi am
citat o frază din Nietzsche: „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”.
Pe urmă le-am vorbit despre
viitor. Era adevărat că, dacă priveam la rece, situaţia noastră nu ne oferea
prea multă speranţă. Trebuia totuşi să admitem că şansele noastre de
supravieţuire nu erau prea mari. Le-am spus că desi n-a fost niciodată epidemie
de tifos în lagăr, estimam că nu aveam şanse de supravieţuire mai mari de una la
douăzeci. Apoi le-am declarat că eu, cu toate acestea, refuz să pierd speranţa
şi că nu intenţionez să abandonez lupta. Pentru că nici un om nu ştie ce-i
rezervă viitorul, nici măcar următoarele ore. Chiar dacă nu ne puteam aştepta
la un eveniment senzaţional, în situaţia militară de pe front, în următoarele
zile, experienţa noastră din lagăr ne-a învăţat că uneori se ivesc ocazii
unice. Un prizonier putea de exemplu să fie repartizat unui grup special care
se bucura de condiţii de lucru excepţionale. Iată unde se găseau şansele lui de
supravieţuire. Dar nu m-am mărginit la e le vorbi doar despre viitor şi despre
vălul apăsător care-l întuneca. Am vorbit şi despre trecut, despre toate
bucuriile lui care iluminau prezentul nostru sumbru. Am citat un alt poet – nu
voiam să trec drept predicator! – care a scris: „Ceea ce ai trăit nu poate
nimeni să-ţi răpească”. Nu doar experienţele noastre, ci şi acţiunile pe care
le-am iniţiat, gândurile bune pe care le-am avut nu ne pot fi luate. Chiar
dacă aceste lucruri vor face parte din trecut, ele nu vor fi pierdute, pentru
că noi le-am provocat. Trecutul este la fel de prezent ca şi prezentul dacă nu
mai mult.
Am vorbit apoi despre numeroasele
ocazii datorită cărora ne-a fost dat să dăm un sens vieţii noastre. Le vorbeam
camarazilor mei, care mă ascultau nemişcaţi, culcaţi în aşternuturile lor, şi
pe care uneori îi auzeam suspinând adânc din când în când, că viaţa omenească
nu încetează niciodată să aibă un sens, oricare ar fi împrejurările, şi că
acest sens infinit justifica privaţiunile, suferinţa şi moartea. Le-am cerut
sărmanilor oameni care ascultau cu atenţie cuvintele mele, în obscuritatea
barăcii, să facă faţă gravităţii situaţiei lor. Nu trebuia să dispere ci să-şi
păstreze curajul pentru că lupta noastră, deşi părea adesea fără speranţă, era
impregnată de demnitate şi dădea un sens vieţii noastre. Am adăugat că trebuia
să acţioneze, în momentele dificile, ca şi cum cineva îi privea – un prieten, o
soţie, o persoană moartă sau în viaţă, sau un Dumnezeu. Această persoană nu
voia să fie dezamăgită. Ea voia să suferim cu mândrie, nu mizerabil iar, dacă
ar fi fost necesar, să murim cu demnitate.
Şi în sfârşit, am vorbit despre
sacrificiul nostru care, în toate ocaziile avea un sens. Era normal ca acest
sacrificiu să pară inutil în ochii lumii, a succesului material. Dar
sacrificiul nostru, în realitate, avea un sens. Aceia dintre noi care încă
aveau credinţa, am adăugat eu, înţeleg fără dificultate. Le-am povestit despre
un camarad care, la sosirea în lagăr, a făcut un pact cu cerul. Potrivit
pactului lui, suferinţa şi moartea lui ar salva fiinţa pe care o iubea de la un
sfârşit dureros. Pentru acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens, şi
sacrificiul lui o semnificaţie profundă. El nu murea în zadar. Nimeni nu vrea
să moară în zadar.
Scopul acestui mic discurs a fost
de a încerca să găsim un sens vieţilor noastre, în timpul sedintei, în această
baracă şi în pofida situaţiei noastre disperate. Eforturile mele au fost
recompensate. Când s-a aprins lumina, am zărit siluetele demne de milă ale
colegilor mei îndreptându-se şonticăind spre mine. Voiau să-mi mulţumească;
unii dintre ei aveau lacrimi în ochi. Trebuie să mărturisesc totuşi că nu de
multe ori mi s-a întâmplat, în lagăre, să am suficientă fortă pentru a veni în
ajutorul celor care sufereau si că am neglijat mai multe ocazii de a mă achita
de această datorie.(Victor FRANKL, Omul în căutarea sensului vieții, [fragmente]; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/index.htm).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu