 |
| Preasfânta Inimă lui Isus |
a. Spiritualitatea Inimii lui Isus:
răspunsul creștin la problemele
lumii de azi
În viața omului de astăzi ne întâlnim
adesea cu profunde crize de nelinişte, de frământare, de teamă, de adevărata
singurătate, de durere şi suferinţă care uneori, după circumstanţe, îl duc la
disperare. Chiar fără a ajunge la aceste excese, câte o dată complexul
sentimentelor omului creştin îşi pierde echilibrul, nu mai găsește un punct de
sprijin şi atunci neliniştea şi tristețea înlocuiesc în inima sa bucuria, pacea,
seninătatea, optimismul creștin.
Mulţi au încercat să-i explice
cauza fie din punct de vedere psihiatric, fie din psihologic. Au apărut
diferite metode, cu un mai mare sau mai mic succes întrucât, lipsite de
spiritul supranatural, nu dau decât o soluție aparentă la ceea ce în realitate
este o criză profundă a omului, a inimii umane, a tot ceea ce psihologia
experimentală cuprinde în sfera afectivității şi a sensibilităţii: sentimente,
emoții, stări de suflet, etc.
Unul dintre aceste situaţii este
tocmai aceea a neliniştii, rudă apropiata cu teama. Aceasta din urmă se naşte
dintr-un pericol real: neliniştea e cauzată de amenințarea unui pericol vag şi
nedeterminat. Fără îndoială se întâlnesc împreună în viața omului mai ales
atunci când nelinişte derivă din prognoza nesigură a unei boli sau din
imposibilitatea de a suprima durerea fizică sau de a da un sens suferinţei morale.
Dar nu intenţionez să dezvolt o psihopatologie a neliniştii.
Se știe că omul de astăzi are o
mare sensibilitate aşa încât în epoca actuală neliniştea constituie un fel de
simboluri al erei tehnice sub eticheta de ”nelinişte spirituală” caracterizate de
o senzaţie de vid şi de lipsă a sensului vieții, care se manifestă în chip special
în tristețe.
Paul al VI-lea a descris în mod
magistral această situaţie: ”Timpurile noastre sunt oare triste? Din nefericire,
da. Sunt marcate uneori de o patologie traumatica, rod al celor două războaie
mondiale care au inundat cu sânge istoria secolului nostru, cu revoluţiile și preocupările
sociale care sub anumite aspecte i-au amânat indispoziția morală: timpul nostru
în ciuda simulatei sale voioșii, nu este fericit. Este de ajun să observi psihologia
oamenilor de astăzi pentru a înțelege cât e de impregnată de amărăciune, de
scepticism, de spirit revoluţionar şi răzbunător… Un strigăt aproape profetic
se răspândește în lume ca pentru a revela suferința crescândă a oamenilor pe
măsură ce bogăția sa crește și dorința de a o dobândi devine mai mare. Mizeria,
durerile, deziluziile, suferinţele par să invadeze întregul pământ, în loc de a
se bucura în mod paşnic de nenumăratele bunuri pe care i le oferi de progresul”[1].
Elementele care motivează această
nelinişte sunt multe: ar fi interesant
să analizăm relaţia sa cu pierderea simţului păcatului şi al iertării lui Dumnezeu;
sau cu interogativele pe care le pune existenţa umană, descrise în GS 12 sau cu influența asupra omului a
ideologiilor lumii de azi.
Însă de fapt pe noi ne interesează
atât descrierea situației personale a omului, cât remediul său, terapia sa cea
mai eficace. ”Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort şi înviat pentru toţi,
oferă omului lumină şi puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde
vocaţiei sale supreme; şi că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care
ei să se poată mântui. De asemenea, ea crede că în Domnul şi Învăţătorul ei se
află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta,
Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care
nu se schimbă şi care îşi au temeiul ultim în Cristos, care este acelaşi, ieri,
astăzi şi în veac”[2].
Iată deci cum Constituţia pastorală
despre Biserica, în față marelui mister al omului, oferă soluţia pe care
Revelaţia o prezintă celor credincioşi: ”Prin Cristos şi în Cristos primește
lumina acea enigmă a durerii şi a morții în afară Evanghelie sale ne apasă” (GS
22). Există o strânsă unirii între natura umană a lui Cristos şi a noastră, iar
cu această natură umană perfectă se uneşte o natură divină – în unica Persoană
a Cuvântului divin făcut om – capabile să salveze și să dea un sens vieții cu chemarea
la sfinţenie. Considerând că Cristos se face asemănător nouă tuturor (chiar şi
în suferință și moarte), exceptând păcatul (Evr
4,15), urmează de aici că Inima lui Isus este calea pentru a descoperi sensul
durerii şi al neliniștii şi a-i găsi alinarea (Mt 11,28-30).
În acea Inima Preasfântă se află pacea
lui Cristos aceea pe care nu o poate da lumea (cfr. In 14,27); se află bucuria lui Cristos, ”gaudium Spiritus sancti” despre care ne vorbește sfântul Paul (Rom 14,17), şi care constituie sintetiza
mântuirii, de a cărei nostalgie suferă omul şi de care are mereu nevoie.
În Inima lui Cristos ni se
manifestă cu autoritate răspunsul la neliniştile, la durerile, la suferinţele,
la nedreptate. Răspunsul creștin este Cristos cel răstignit. În El – scrie Leon
al XIII-lea – trebuie să ne punem încrederea, rugându-l şi sperând de la El mântuirea
noastră[3].
Starea de neliniște a omului ne
îndeamnă pe de o parte să îndepărtăm obstacolele care ne îndepărtează de Dumnezeu
şi care sunt cauza acestei neliniști. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem
că suferința, durerea, neliniştea îşi au raţiunea de a fi numai în Cristos și Inima
sa: dacă se unesc la acelea ale lui Cristos, sunt calea care conduce la deplina
realizare a vieţii creştine, la bucurie[4].
În această spiritualitate omul descoperă fața personală a lui Dumnezeu care devine
pentru el ceva mai mult decât un nume, un concept, decât o lege morală: este
Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, Dumnezeul nu al celor morți ci
al celor vii, Dumnezeul pe care îl revelează iubirea lui Cristos şi care este
iubire (cfr. 1In 4,8), care cunoaşte, ascultă, se preocupă, iubește,
se dăruiește pe sine însuşi, îmbracă iarba câmpului și scrutează intimul omului. Această
iubire a lui Dumnezeu devine pentru dânsul nu o ideologie seacă ci o realitate
pe care o experimentează zilnic ca sprijin şi ajutor, lumină și forţă necesară pentru
realizarea propriului exod în liniştea şi pacea Domnului.
Această experienţă religioasă devine
astfel o mărturie a iubirii în fața lumii întregi. Creştinul care contemplează
Inima lui Isus plină de milă pentru cei mai îndepărtaţi ca şi pentru cei mai
păcătoși, găsește curajul de a ierta până la șaptezeci de ori câte șapte (cfr. Mt 18,21) şi forţa de a face bine pentru
rău, pentru că iubirea pe care a învățat-o de la Învăţătorul său acoperă o mulțime
de păcate (cfr. Iac 5,20; 1Pt 4,8). (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).
[3] Cfr. LEON AL XIII-LEA, Enciclica Annum Sacrum.
[4] În acest paragraf am urmat în linii mari pe SERRATE J. F., ”Il Sacro Cuore di Gesj: risposta cristiana all’angoscia e al dolore” în AA.VV., Cor ad cor loquitur. La catechesi del Cuore di Cristo, Roma 1979, 483-493.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu