Sâmbătă - I PM

Dt 26,16-19; Ps 118; Mt 5,43-48

Exigenţa pe care astăzi evanghelia o prezintă este, cu adevărat, supranaturală. Domnul cere o conduită care nu e nici naturală, nici spontană: să-i iubeşti pe propriii duşmani. Şi ne spune: „Şi dacă îi iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac aceasta şi vameşii?”

Dar motivul exigenţei este încă mai important: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. Este clar că Domnul ne cere să trăim în mod mai mult decât uman, şi cere aceasta pentru că noi suntem fiii săi, şi această filiaţie trebuie să fie vizibilă în viaţa noastră.

Deja în Vechiul Testament elementul cel mai important nu era legea, ci alianţa. Textul din Cartea Deuteronomului, pe care îl citim astăzi, este tocmai o promisiune de fidelitate reciprocă, nu numai o exigenţă: „Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile lui”: aceasta este exigenţa. Însă: „Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că el va fi Dumnezeul tău… Şi azi Domnul ţi-a mărturisit că vei fi poporul lui”. Există, deci, o unire, o alianţă, care ar trebui să schimbe întreaga viaţă în profunzime, nu numai prin observarea normelor exterioare, ci printr-o profundă şi intimă unire cu Dumnezeu.

În Noul Testament, ideea de alianţă este încă şi mai aprofundată. Isus nu vorbeşte despre alianţă, ci despre filiaţie: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă vorbesc de rău, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri”. Conduita noastră trebuie să fie inspirată de dorinţa de a ne asemăna tot mai mult cu Tatăl nostru din ceruri.

Şi dacă ni se cere motivul modului de a trăi care nu este natural (a-i iubi pe duşmani, a te ruga pentru persecutori), răspunsul este: „pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, deoarece sunt fiu al lui Dumnezeu şi vreau să fiu astfel, din ce în ce mai mult”. De ce nu devenim fii într-o zi: devenim fii acceptând viaţa divină pe care Tatăl ne-o oferă mereu, chemându-ne să-i iubim pe toţi, chiar şi pe duşmani. Şi atunci când noi facem efortul de a-i iubi pe duşmani, de a ne ruga pentru cel care ne vrea răul, trebuie să simţim legătura intimă cu Tatăl, care ne umple de bucurie. Procedând astfel, devenim fii ai lui Dumnezeu. Noi suntem deja, prin Botez, dar devenim astfel, tot mai mult.

În Evanghelia după Ioan există un cuvânt al Domnului care ne face să vedem că şi Isus, ca om, a trăit în aceeaşi atitudine. El spune că mâncarea sa este aceea de a face voinţa Tatălui: hrana sa, ceea ce îl ajută pe om să crească, este împlinirea voinţei Tatălui.

Ca şi Isus, să ne hrănim din voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa iubirii universale, a iubirii generoase, pentru a creşte zi de zi ca fii ai Tatălui ceresc. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).