Joi - I PM

Est 14,1.3-5.12-14; Ps 137; Mt 7,7-12

Prima lectură de astăzi ne prezintă un model de rugăciune într-o situaţie de nelinişte. Estera trăieşte un moment de nelinişte extremă pentru poporul ei şi caută refugiu în Dumnezeu. „Doamne, care eşti singurul nostru rege, ajută-mă pe mine care sunt singură”. Estera este singură înaintea lui Dumnezeu, dar neliniştea ei nu este pentru ea, ci pentru poporul ei, pentru care ea acceptă să-şi pună în joc viaţa, prezentându-se înaintea regelui fără să fie convocată. Este singură, slabă, fără alte arme decât rugăciunea. Şi în această situaţie îl imploră pe Dumnezeu, amintind vocaţia poporului său şi istoria din trecut, plină de binefacerile lui Dumnezeu, de darurile sale. Se bazează, deci, numai pe bunătatea lui Dumnezeu, şi nu pe propriile merite, pe propriile calităţi, pe forţele sale.

Dimpotrivă, adeseori în rugăciune, noi ne bazăm pe propriile calităţi, pe meritele pe care credem că le avem, pe posibilităţile pe care ne bazăm. Şi când posibilităţile ne lipsesc, suntem descumpăniţi şi credem că nu mai putem să ne rugăm. În această situaţie, rugăciunea cea mai adevărată e tocmai aceea pe care o îndreptăm spre Dumnezeu într-un moment de nelinişte, pentru că ea se bazează pe bunătatea sa. Când cineva este conştient de sărăcia sa, de mizeria sa, nu este deloc departe de Dumnezeu, şi nici măcar incapabil de a se ruga. Trebuie numai să se situeze înaintea Domnului şi să rămână astfel, gândindu-se cum poate la el şi la bunătatea sa.

Rugăciunea Esterei ne învaţă şi faptul că rugăciunea, cu siguranţă ascultată, este aceea care se face acceptând responsabilitatea. Estera ar fi putut spune: „Eu nu sunt nimic, situaţia mă depăşeşte complet, nu pot să fac nimic, nu pot să spun nimic… ”. În schimb, ea a acceptat să înfrunte un mare pericol pentru a-şi salva poporul. Această rugăciune dezinteresată şi, în acelaşi timp, interesată, pentru că Estera este solidară cu poporul ei, este plăcută lui Dumnezeu.

Evanghelia ne dă o lecţie de încredere profundă: Tatăl care este în ceruri este bun şi ne dă lucruri bune dacă le cerem. Există un aspect care mi se pare important, şi acesta este: când îi cerem lui Dumnezeu ceva, trebuie să-i lăsăm lui răspunsul şi nu trebuie să i-l prezentăm noi cu anticipaţie.

Isus spune: „Cereţi şi vi se va da”, nu spune: „Vi se va da cu siguranţă ceea ce aţi cerut”. Spune: „Căutaţi şi veţi găsi”; când cineva caută, găseşte, dar se poate întâmpla să găsească chiar mai mult bine decât a căutat. Când cineva bate la o uşă, de obicei aceasta se deschide, dar nu ştie dinainte ce va găsi dincolo de uşă. Rugăciunea nu este un gest împlinit înaintea unui distribuitor automat, care ne dă ceea ce vrem; întotdeauna are loc mai întâi un dialog cu Dumnezeu, căutarea unei soluţii la o situaţie, la o problemă a existenţei noastre, care uneori ne nelinişteşte, alteori e importantă numai pentru orientarea vieţii. Şi atunci îi cerem Domnului, dar nu prezentându-i dinainte soluţia pe care o credem justă. Să cerem ceea ce credem noi că e necesar, dar să îi lăsăm lui grija de a găsi soluţia. Soluţia pe care Dumnezeu ne-o sugerează va fi întotdeauna o soluţie creatoare, care depăşeşte ceea ce noi am avut în gând să cerem. Chiar atunci când harul pe care l-am cerut ne-a fost acordat după cum am cerut, în rugăciune trebuie să aflăm ceva mai mult: unirea cu Dumnezeu care transformă acest beneficiu material într-un mijloc de progres spiritual şi care ne deschide inima la iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

Rugăciunea, şi rugăciunea statornică, e necesară tocmai pentru a transforma dorinţele noastre şi pentru a le face să coincidă cu soluţia divină pe care Dumnezeu o inventează împreună cu noi, o soluţie creată de Duhul lui Dumnezeu, şi care, pentru că este nouă, ne depăşeşte şi este într-adevăr o lucrare a lui Dumnezeu, care se realizează prin rugăciune. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).