Miercuri - IV PM

Is 49,8-15; Ps 144; In 5,17-30

În Cartea lui Isaia, Dumnezeu, vorbind Servitorului său, care este Cristos, îi spune: „Te voi pune să faci legământ cu poporul meu”. Această frază ne permite să intrăm mai profund în misterul lui Cristos.

Evanghelia ne face cunoscută o primă dimensiune a acestui mister, a fiinţei însăşi a lui Cristos: unirea sa cu Tatăl. Numai fiind profund unit cu Tatăl, el poate să fie alianţă pentru popor, şi Isus este Fiul perfect unit cu Tatăl, Fiul care priveşte la ceea ce face Tatăl pentru a face împreună cu el, Fiul iubit al Tatălui: „Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-i arată tot ce face; şi-i va arăta lucruri mai mari decât acestea, astfel încât voi veţi rămâne uimiţi”. Isus, venit nu pentru a căuta voinţa sa, ci aceea a Tatălui care l-a trimis, este cu adevărat imaginea sa vie. Nu imaginea care se poate contempla în cărţi, ci o imagine vie, adică activă: „Tatăl meu lucrează mereu până acum; eu, de asemenea, lucrez”. Toată opera Tatălui e încredinţată Fiului, lucrarea de a da viaţă şi de judecată: „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului harul să aibă viaţă în sine”.

Această profundă unire a Fiului cu Tatăl este orientată spre mântuirea noastră. Isus este acela care s-a făcut solidar şi cu noi şi care a venit pentru a ne revela iubirea Tatălui: aceasta este a doua dimensiune a alianţei, evidenţiată în opera de mântuire despre care vorbeşte evanghelia de astăzi. Cuvântul lui Isus ne comunică cuvântul Tatălui şi ne comunică viaţa sa: „… vine ceasul – ba a şi venit – când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care îl vor auzi vor avea viaţă”. Morţii despre care vorbeşte Isus sunt oamenii care trăiesc în păcat, care nu au în ei viaţa lui Dumnezeu, care nu au fericirea de a-i iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi. Cuvântul lui Isus care revelează iubirea Tatălui îi cheamă la adevărata viaţă, le-o comunică.

Textul lui Isaia descrie această operă a lui Cristos cu imagini sugestive: „… căci cel care are milă de ei îi va călăuzi şi-i va adăpa la izvoare de apă”. Isus este prezentat ca un păstor care-şi conduce turma cu mare iubire spre izvoarele vieţii: „Nu le va mai fi foame, nici sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele”.

Şi alianţa are dimensiuni universale: „Voi preface toţi munţii mei în drumuri… Iată-i! Vin de departe; unii de la miazănoapte şi alţii de la apus, iar alţii din ţinuturile de la miazăzi”. Isus este păstorul care adună toate oile pentru a le conduce la Dumnezeu. În acest fel, „Domnul mângâie poporul său şi are milă de sărmanii lui”.

Evanghelia de astăzi ne arată că, pentru a fi uniţi cu Tatăl, trebuie în mod necesar să fim de partea lui Isus: există un continuu paralelism între raportul lui Isus cu Dumnezeu şi raportul nostru cu Dumnezeu. Astfel, Isus este alianţa pentru popor. Nu putem pretinde că putem cunoaşte voinţa lui Dumnezeu singuri: Isus este cel care ne-o face cunoscută. Nu putem pretinde că observăm singuri cuvântul lui Dumnezeu: dar o facem prin Isus care a venit la noi: „După cum eu împlinesc cuvântul Tatălui şi rămân în iubirea lui, la fel, cine împlineşte cuvântul meu rămâne în iubirea mea”, spune Isus (cf. In 15,10). „După cum Tatăl m-a trimis, şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel, acela care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (cf. In 6,57).

Isus este, într-adevăr, acela în care noi îl aflăm pe Tatăl. Şi, de asemenea, e acela în care-i întâlnim pe fraţii şi surorile noastre; nu putem să îi iubim cu adevărat decât „în Isus”. Să rămânem, deci, „în Isus” în aceste ultime săptămâni care ne despart de Paşti, pentru a-i întâlni în el pe toţi fraţii şi surorile noastre. Să ne refugiem în timpul zilei, chiar şi pentru câteva momente, în inima lui Isus, pentru a găsi în el iubirea Tatălui şi iubirea pentru fraţi. El este alianţa, şi singurul mijloc prin care putem intra în noua alianţă este să trăim „în Isus”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).