Joi - IV PM

Ex 32,7-14; Ps 105; In 5,31-47

Vedem în liturgia de astăzi câte mărturii adună Isus pentru a-i ajuta pe oameni să creadă în el. El vorbeşte mai întâi despre Ioan Botezătorul, care l-a indicat ca şi Miel al lui Dumnezeu, apoi despre mărturia Scripturilor, şi aceea a lui Moise în particular, dar, mai presus de toate, despre mărturia Tatălui. Ioan era trimis de Dumnezeu, Scripturile au fost inspirate de Dumnezeu, mărturia cea mai puternică este aceea a Tatălui în opera însăşi a lui Cristos.

Am vorbit ieri despre aceasta, dar textul evanghelic de astăzi revine la această temă: „Dar eu am în favoarea mea o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan: lucrările, pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac eu, dau mărturie pentru mine că Tatăl m-a trimis”. Şi tocmai datorită unirii dintre Tatăl şi Fiul se manifestă cu adevărat în lucrări filiaţia divină a lui Isus: Tatăl îi dă lucrările sale Fiului pentru ca el să le împlinească, şi Isus, împlinind aceste lucrări, se manifestă ca Fiu al lui Dumnezeu.

Mărturia Scripturilor şi aceea a lui Moise sunt ilustrate de textul din Cartea Exodului care vorbeşte despre necredinţa iudeilor.

„Să nu credeţi că eu vă voi învinui înaintea Tatălui – spune Isus – este cine să vă învinuiască, este Moise”. Aici îl vedem pe Moise acuzator al poporului şi, în acelaşi timp, apărătorul său. Este un popor încăpăţânat, şi totuşi Moise – care aici este figura lui Isus –, cere lui Dumnezeu să salveze acest popor.

Scripturile au vorbit cu anticipaţie despre misterul lui Isus şi acest lucru îl dovedeşte şi această pagină din Cartea Exodului. În reacţia divină după păcatul poporului în pustiu, există câteva proiecte. „Mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui” – îi spune Dumnezeu lui Moise – dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Şi hotărârea pe care Domnul o ia pare bună pentru a remedia o situaţie catastrofală. Poporul este total pervertit şi este necesară suprimarea lui, totuşi Dumnezeu vrea să-şi realizeze proiectele sale şi, de aceea, îi propune lui Moise să fie strămoşul unui neam mare. Dar Moise nu acceptă propunerea lui Dumnezeu: „Renunţă la pedeapsa cu care vrei să loveşti poporul tău”!” Şi înainte de aceasta, el e cel care îi face o propunere lui Dumnezeu: „Dacă vrei să distrugi poporul tău, atunci şterge-mă din cartea vieţii”, adică nimiceşte-mă şi pe mine. Moise s-a făcut total solidar cu poporul său, pentru a obţine de la Dumnezeu salvarea lui.

Ei bine, în misterul lui Cristos toate aceste lucruri se realizează într-o sinteză extraordinară şi neaşteptată. Dumnezeu, în moartea lui Cristos, „nimiceşte poporul” (moartea lui Cristos înseamnă distrugerea lumii antice, a omului vechi, cum spune sfântul Paul), dar nu este o simplă nimicire, pentru că această moarte produce o înviere. Isus este, deci, noul Moise care acceptă să moară cu poporul şi pentru popor, dar este şi noul Moise care va fi la originea unui nou popor. „Pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”: acesta este cuvântul divin care se realizează în învierea lui Cristos.

Astfel, Scripturile dau mărturie în favoarea patimii şi învierii lui Isus într-un mod care nu se putea prevedea, dar care poate fi admirat în momentul în care se reciteşte Scriptura în lumina misterului pascal. În Cristos se împlineşte moartea şi viaţa, în Cristos, păcatul este distrus şi începe o viaţă nouă. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).