Legătura dintre lecturi. „Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt”. Un om lipsit de credinţă ar râde citind această frază, aparent lipsită de logică. Doar un om plin de o mare credinţă ar putea crede cu simplitate într-un mister atât de înalt care depăşeşte conceptele noastre umane. Iar Iosif a fost acel om. Ca şi Abraham, „a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe”. Dumnezeu a garantat promisiune „pentru toţi urmaşii, nu numai pentru cei care provin din lege, dar şi pentru cei care provin din credinţa lui Abraham, care este tatăl nostru al tuturor”. Pentru credinţa sa, Dumnezeu l-a constituit pe Iosif, aşa cum mai înainte a făcut cu Abraham”, „tatăl multor popoare”, adică patronul Bisericii universale. Aşa se realiza planul făcut de Dumnezeu din vechime, după promisiunea solemnă făcută regelui David: „eu voi pune după tine un urmaş, care se va naşte din tine”. Era planul făcut de Dumnezeu pentru a salva omenirea: „Tu îl vei numi Isus: căci el va salva poporul său de păcate!”
Mesajul doctrinal
1. Iosif, omul drept. Din figura minunată a lui Iosif, putem scoate în evidenţă două trăsături. Mai întâi, Iosif era un om „drept”, cu un simţ al dreptăţii mult superior celui din legea veche. Legea Vechiului Testament când era cazul unei fete logodite prinse în adulter poruncea: „să fie scoasă la uşa casei părinteşti şi lumea din cetate o va ucide cu pietre, aşa încât să moară, pentru că a comis o nelegiuire în Israel” (Dt 22,21). Dreptatea lui Iosif nu era o aplicare rece a unei legi stabilite în trecut, pentru a educa încăpăţânatul popor al lui Israel ca să accepte o corectitudine elementară. Aici avem ceva mult diferit: totala jertfire de sine pentru binele celuilalt: legea iubirii, nucleul mesajului lui Isus. Iosif nu înţelegea ce i s-a întâmplat Mariei, dar putea citi în ochii săi inocenţa sa şi nu suporta să o vadă batjocorâtă de tot Nazaretul din cauza sarcinii sale. Se gândea să-i dea în secret o carte de repudiere, ca să o elibereze de legătura care îi unea, îndepărtându-se astfel de acel mister pe care îl intuia fără să înţeleagă, şi să plece. În ochii oamenilor însă, această fugă ar fi apărut ca o admitere a vinovăţiei din partea sa, unită cu laşitatea de a nu voi să-şi asume propria responsabilitate. Iosif, om extraordinar, prin iubirea sa se învrednicea să fie tatăl lui Isus.
2. Iosif, omul cel umil. Dar evanghelia ne arată şi surprinzătoare umilinţă a lui Iosif, vizibilă în ascultarea sa. Textul sacru ne prezintă prima poruncă pe care Dumnezeu i-o dă lui Iosif în somn; vor urma şi altele. Om practic şi tăcut, Iosif nu răspunde prin cuvinte, dar cu faptele, şi face aceasta imediat. Este ca acel administrator despre care ne vorbeşte Isus, căruia stăpânul poate să-i lase în linişte gestionarea tuturor averilor sale (cf. Lc 12,42). Astfel, la semnul pe care i l-a dat Dumnezeu, îl vom vedea mai târziu lăsând casa sa şi toate siguranţele sale umane ca să meargă în Egipt şi apoi să se întoarcă atunci când probabil tocmai găsise acolo o muncă bună. Iosif nu are planuri pentru sine, dar trăieşte zi de zi, atent la voinţa lui Dumnezeu. Fără să spună un cuvânt, este umilul slujitor al Domnului. Iosif, un om extraordinar, prin ascultarea sa ajunge să fie soţul vrednic al Mariei.
Sugestii pastorale
1. Încrederea în planurile lui Dumnezeu. Ştim din experienţă ca planurile divine sunt mult mai înalte decât ale noastre. Nu este totdeauna uşor să le accepţi. Omul tinde să se bazeze doar pe puterile sale, iar voinţa lui Dumnezeu îi pare apăsătoare şi grea. Iosif ne învaţă să punem planurile lui Dumnezeu ca program al propriei vieţi, cu o ascultare simplă, promptă şi operantă. Încredinţarea la voinţa lui Dumnezeu este, desigur, exigentă, dar dă pace, seninătate şi fecunditate spirituală. Să învăţăm să ne lăsăm conduşi nu de părerea oamenilor, aşa de uşuratică şi de schimbătoare, dar de voinţa lui Dumnezeu care este singura în stare să dea sens vieţii noastre.
2. Răbdarea. Virtutea răbdării cere o mare asceză. Este rodul unui efort interior constant şi al unei mari stăpâniri de sine. Astăzi vedem această virtute la sfântul Iosif: el înfruntă cu răbdare diferitele împrejurări ale vieţii sale, momentele pline de bucurie şi cele de tulburare, de îndoială, de persecuţie. Omul drept este şi om răbdător. Să învăţăm să suportăm cu răbdare, aşa cum face el, acele dureri pe care providenţa divină le permite în viaţa noastră. Sunt multe dificultăţile, suferinţele pe care omul trebuie să le înfrunte, în cursul vieţii. Şi singura trecere a timpului, cu semnele sale de uzură şi de înfrângere, cere din partea noastră exerciţiul unei mari răbdări. Răbdarea să fie semnul distinctiv al atitudinii în familie, în relaţiile conjugale, în educarea copiilor, în boli şi în suferinţe... Aşa cum a făcut cu sfântul Iosif, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri nici pe noi, stă totdeauna alături de noi pentru a ne întări şi a ne susţine şi a ne da perseveranţa în a face binele. (sursa: http://www.totustuus.it/). (trad. pr. dr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu