 |
| Secerat de grâu |
Evanghelia – Matei 13,24-30: [forma scurtă] În acel timp, Isus a spus mulţimii această
parabolă: "Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a
semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar în timp ce toţi dormeau,
a venit duşmanul său şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus.
Când a crescut paiul şi a dat în spic, atunci s-a văzut şi neghina. Servitorii au mers la stăpân şi i-au spus: «Stăpâne, n-ai semănat oare sămânţă
bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» El le-a răspuns:
«Un duşman a făcut aceasta!» Servitorii i-au zis: «Vrei să mergem să o plivim?»
Dar el a răspuns: «Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o
dată cu ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la
seceriş. În timpul seceratului voi spune secerătorilor: Pliviţi întâi neghina,
legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu»".
Omilie
Prezenţa neghinei în câmplu de grâu – chiar dacă servitorii
se arată surprinşi – nu este încă în realitate trăsătură cea mai neaşteptată şi
surprinzătoare a povestirii. Deşi este adevărat că servitorilor care îi cer
explicaţii, stăpânul răspunde simplu: „Duşmanul a făcut aceasta”. Şi totuşi
este neaşteptată afirmaţia că la timpul seceratului grâul şi neghina vor fi
separate cu grijă: grâul adunat în hambar iar neghina aruncată în foc.
Uimirea ascultătorului – uimire care, aşa cum se întâmplă
deseori, indică punctul asupra căruia trebuie să se concentreze – stă în faptul
că acum neghina nu trebuie smulsă, ci mai degrabă lăsată să crească împreună cu
grâul până la secerat: altfel există riscul – adaugă cu ironie stăpânul – de a
smulge grâul şi de a lăsa neghina.
Centrul parabolei este aici, în această răbdare a lui Dumnezeu, în
această stranie politică a sa de toleranţă.
În timpul lui Isus exista mişcarea farizeilor care pretindea
că poporul sfânt este separat de mulţimea păcătoşilor. Şi erau grupuri de
călugări, care se retrăgeau în singurătatea pustiului pentru a trăi în sfinţenie
rigidă, refuzându-i pe toţi cei care erau consideraţi impuri. Şi era chiar
predica lui Ioan Botezătorul care-l vestea pe Mesia ca pe acela care vrea o separe – în cele din urmă! – dintre grâul de paie (Mt 3,12).
Isus vine şi pare să facă contrariul. Nu se separă de cei
păcătoşi dar merge cu ei, nu-i părăseşte ci îi iartă. Tolerează chiar în cercul
celor doisprezece un trădător şi, oricum, se înconjoară de ucenici care sunt
gata să-l părăsească. Înţelegem, în acest moment, toată forţa polemicii
parabolei. Este un contrast clar între politica lui Dumnezeu – răbdător şi
tolerant – şi intoleranţa rigidă a multor servitori ai săi.
În fragmentul evanghelic din această duminică este şi
explicarea parabolei, care pare să meargă în sens contrar. Între parabolă şi
explicaţia sa există deci o contradicţie? Absolut nu. Amândouă sublinierile
sunt adevărate şi stă în înţelepciunea predicatorului să aleagă una sau alta.
În faţa unei comunităţi dedate separării – tot binele aici şi tot răul acolo –
predicatorul va alege tema toleranţei lui Dumnezeu. Iar în faţa unei comunităţi
care se adaptează lumii, predicatorul va sublinia judecata.
(don Bruno Maggioni [17.07.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu