Vibia Perpetua, o tânără mamă în
vârstă de douăzeci şi doi de ani, şi-a scris în închisoare jurnalul cu faptele
petrecute în timpul arestului, vizitele pe care le primea, vedeniile şi
visurile avute; ea a continuat să-şi aştearnă în scris însemnările până în
ajunul zilei când au avut loc torturile de pe urmă. „Am fost aruncaţi în
temniţă" - scria Perpetua - „şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece
niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste
alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de
noi". Împreună cu Perpetua, aparţinând unei familii nobile din Cartagina,
au mai fost închişi: Saturnin, Revocat, Secundulus şi Felicitas, o sclavă
tânără din familia Perpetuei. Toţi erau catehumeni şi se pregăteau pentru
Botez.
Nu peste mult timp, alături de
cei cinci a venit şi catehetul lor, Saturn, şi astfel, au putut să primească
Botezul mai înainte de a fi aruncaţi la fiarele sălbatice şi decapitaţi în
arena din Cartagina, în ziua de 7 martie a anului 202. Secundulus a murit în
închisoare, din pricina lipsei de hrană şi de aer. Felicitas aştepta să devină
mamă şi se ruga lui Dumnezeu ca ceasul naşterii să vină cât mai curând, ca nu
cumva să fie despărţită de tovarăşii ei de suferinţă şi de martiriu.
Într-adevăr, copilul s-a născut cu două zile mai înainte de data fixată pentru
intrarea în arenă; a fost o naştere dureroasă, care a făcut-o pe Felicitas să
sufere şi să plângă mult. Un soldat, în dispreţ, îi aruncă aceste cuvinte: „Ce
vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?" Plină de credinţă şi
demnitate, Felicitas îi răspunde: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci, însă,
nu voi mai fi eu, ci Cristos va suferi pentru mine "
În acea epocă de credinţă şi de
sânge, a fi creştin însemna un risc permanent: riscul de a sfârşi viaţa într-un
circ, ca hrană pentru fiarele sălbatice, şi curiozitatea bolnăvicioasă a
mulţimii. Perpetua avea un copil încă în faşă. Tatăl ei, care nu era creştin,
venea zilnic şi o implora să renunţe la „rătăcirea" ei, se târa în
genunchi înaintea ei, îi amintea datoriile faţă de făptura plăpândă ce avea să
rămână fără mamă. Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt pentru a se întoarce în
familia ei. Dar Perpetua, stăpânindu-şi cu greu plânsul, repeta: „Nu pot, sunt
creştină".
Amintirile şi însemnările scrise
ale Perpetuei au fost adunate într-o carte cu titlul „Passio Perpetuae et
Felicitatis", „Istoria suferinţelor Perpetuei şi a Felicitei", carte
completată apoi de o altă mână, probabil de Tertulian (155-220); ni se descriu
torturile din urmă ale acestor două femei, care au fost puse în arenă spre a fi
zdrobite de coarnele ascuţite ale unei vaci sălbatice înfuriate, şi la urmă li
s-au tăiat capetele. Prospeţimea acestor pagini a trezit admiraţie şi
înflăcărare în sufletele a zeci de generaţii de cititori. Mare parte dintre
întâmplările istorisite sunt privite din interior, prin ochiul atent şi delicat
al unei femei deosebite, care observă multe amănunte ce ar fi putut fi trecute
cu vederea de un observator din afară. Istorisirea vie şi într-o formă aleasă a
Perpetuei, istorisire scrisă la cererea celor cu care se afla în închisoare,
rămâne o mărturie luminoasă şi înălţătoare a credinţei şi a dragostei lor faţă
de Cristos Mântuitorul.
Cuvântul Perpetua este forma
feminină a adjectivului perpetuus = neîncetat, care durează întotdeauna;
desigur, a fost luat ca prenume pentru a exprima dorinţa părinţilor ca fiica
lor să rămână întotdeauna cu ei, să fie întotdeauna fericită.
Felicitas - fericire, la vechii romani, era numele unei zeiţe a
fecundităţii şi a fericirii. Ulterior, a devenit prenume obişnuit dat fetiţelor
care erau considerate că aduc bucurie părinţilor, familiei.
Istoria mişcătoare a Sfintelor
Perpetua şi Felicitas a făcut cunoscute aceste două nume, care astăzi însă nu
mai sunt folosite decât foarte iar; ele rămân totuşi o expresie limpede a ceea
ce Dumnezeu ne oferă tuturor: fericirea perpetuă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu