Toleranţa creştină şi civilizaţia iubirii

(Fotografie de:
Marius Oprea)

Toleranţa este astăzi un cuvânt foarte prost înţeles. Redus de multe ori la o retorică vidă ce recomandăo pioasă îngăduinţă universală lipsită de criterii, invocarea toleranţei a devenit un soi de exerciţiu„holist“ care se referă practic la orice, fără a lăsa loc pentru delimitări sau nuanţe. Toleranţa e invocată vocal şi combativ mai ales de ateii militanţi şi de „relativiştii“care îşi justifică toleranţa seculară subliniind, prin contrast,intoleranţa extremă a Inchiziţiei, a Reginei Maria I (Tudor) a Angliei sau a Ecaterinei de Medici, sau interpretând univoc fundamentalismul terorist ca pe o derivăinevitabilă a credinţei în Dumnezeu.

Verbul a tolera este explicat în dicţionar ca însemnând „a îngădui“ ca o realitate să existe chiar dacă îţi produce disconfort, „a suferi“ cu răbdare efectele adverse ale unor acţiuni, şi, în sens politic, „a accepta“ puncte de vedere sau practici culturale diferite pe baza dreptului altor oameni de a fi altfel decât tine. Totuşi, întrucât există drepturi ale omului mai universale decât altele, chiar şi în epoca pluralismului suntem îndreptăţiţi să fim mai degrabă intoleranţi atunci când anumite practici culturale conduc la atrocităţi sau abuzuri sistematice. Semnificaţia toleranţei se pierde atunci când limitele sale devin atât de fluide şi de vagi încât ni se spune că totul trebuie tolerat în numele unei interpretări ambigue şi „universaliste“ a drepturilor omului.

„Nebunia“ umilinţei

De cele mai multe ori, retorica ce susţine toleranţa fără limite este apanajul unui relativism care afirmă, în esenţă, că adevărul ar fi stabilit prin consens şi că orice„adevăr“ acceptat în cadrul unui grup social sau cultural este în sine tolerabil. Acest discurs are însă dezavantajul major că nu poate oferi, prin termenii pe care îi propune, nici un argument pentru o valorizare pozitivă a toleranţei înseşi. Dacă orice poate fi acceptat ca adevărat, rezultăcă nici o valoare nu poate fi superioară alteia – prin urmare, nici toleranţa. Dacă relativistul nostru tolerant întâlneşte, de pildă, un grup de canibali care şi-a stabilit consensual „adevărul“ că practicile antropofage sunt dezirabileşi benefice, nu are, în conformitate cu relativismul său, nici un motiv întemeiat să-i persuadeze pe canibali de imoralitatea şi falsitatea „adevărului lor consensual“. Relativistul care împinge toleranţa până la a susţine legitimitatea oricărui adevăr ce întruneşte un acord în cadrul unui grup cultural este dezarmat în faţa acelor grupuri care susţin, teoretic şi practic, un „adevăr“ ca superioritatea intoleranţei. Dacă se întâmplă ca un grup să cadă de acord cu privire la supremaţia toleranţei, acesta poate fi considerat un accident – dar acel grup poate fi, în realitate, expus, fără a se putea apăra, altor grupuri care susţin că intoleranţa ar fi o valoare supremă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul grupurilor expuse masacrelor justificate ideologic în Germania nazistă şi în URSS.

Dacă istoria creştinismului a cunoscut ea însăşi episoade de intoleranţă radicală, mai ales din cauza identificării politicii ecleziale cu interesele puterilor seculare,toleranţa nu e doar o valoare manifestată exclusiv în contextul Iluminismului, ci există şi o toleranţă creştină. Ea recomandă îngăduinţa faţă de slăbiciunile aproapelui şi umilinţa de a nu îi impune acestuia adevăruri pe care nu le poate accepta prin conştiinţa proprie.

Dar toleranţa creştină nu are, spre deosebire de cea profesată de relativişti, pretenţia că ar fi nelimitată. Creştinul consecvent nu poate tolera orice: nu poate privi impasibil abuzurile şi nedreptatea, nu poate închide ochii în faţa păcatelor strigătoare la cer, nu poate îngădui falsitatea evidentă etc. Altfel spus, creştinul are valori nenegociabile care impun limite toleranţei sale. Un creştin echilibrat trebuie să tolereze desigur, necredinţa aproapelui, fără a porni o cruciadă, împotriva lui şi având delicateţea să-i respecte libertatea conştiinţei, dar nu poate tolera, de pildă, ca altcineva să-i impună lui însuşi să se dezică de Isus Cristos şi de Botez.

Pe de altă parte, aceste limite nu justifică nici îngustarea toleranţei creştine până la o sferă atât de minusculă încât să-şi piardă sensul. Dacă un creştin nu tolerează,de pildă, decât o credinţă ce se manifestă sub anumite forme ceremoniale sau o teologie care se sprijină doar pe anumiţi autori sau pe anumite enciclice papale, privind tot restul Bisericii, care fie nu împărtăşeşte aceeaşi perspectivă, fie are vederi mai largi, ca pe o mulţime cuprinsă de un furor eretic, acesta poate deveni foarte uşor un fanatic sau un fundamentalist. Credinţa Bisericii este vie şi inspirată de Duhul Sfânt în moduri care pot surprinde mereu. Şi este mai adecvat cu condiţia noastră de creaturi să ne păstrăm întrebările cu privire la modul în care se poate manifesta Dumnezeu, decât să avem răspunsuri definitive, precum cărturarii Legii care l-au acuzat pe Isus de blasfemie, din cauză că n-au putut recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în „nebunia“ umilinţei la care s-a coborât Cristos.

Tradiţia creştină, care include învăţătura Bisericii şi canoanele privitoare la liturghie, are funcţia de a ne ajuta să ne definim propria identitate. Dar osificarea tradiţionalistă poate conduce la uitarea fundamentalistă a istoricităţii revelaţiei creştine. Isus Cristos e mereu prezent în istoria lumii şi Duhul Sfânt nu „e plecat în vacanţă“. Este, de aceea, mai curând un semn de necredinţă să ai convingerea că prezenţa lui Dumnezeu nu poate fi „recuperată” decât prin resuscitarea nostalgică a formelor din Biserica Tridentină sau prin idealizarea încruntată a Bisericii din primul mileniu.

Magisteriul Bisericii Catolice din ultimele decenii corelează explicit toleranţa creştină cu respectul pentru libertatea conştiinţei, care poate întemeia o „civilizaţie a iubirii“. Toleranţa creştină nu are sens dacă nu e animată de caritate şi dacă nu conduce la o acceptare şi o primire ale celuilalt.

O toleranţă crispată şi silnică este numai o concesie făcută obiectului său, ce derivă de obicei din orgoliu condescendent şi nu-i transmite celuilalt mesajul că poate fi el însuşi. Adevărata toleranţă este animată de delicateţea de a respecta libertatea fiecăruia de a merge pe drumul său, care solicită „profunzime, atenţie [...] şi sensibilitate spirituală“, dar şi renunţarea la „pretenţia că propriile idei şi tradiţii sunt unice şi absolute“, aşa cum a amintit Papa Francisc, în mesajul său pentru ziua mondială a comunicaţiilor sociale din 2014. Totuşi, avem nevoie şi de discernământ în exercitarea toleranţei: păcătosul da, păcatul nu; cel care se căieşte şi se umileşte ca vameşul din templu este iertat de Dumnezeu, fariseul care se mândreşte cu meritele lui nu poate primi iertarea. „Civilizaţia iubirii“ presupune aşadar respectul profund pentru persoana privită în diversitatea ei culturală şi spirituală. E vorba despre acceptarea libertăţii fiecărui om, dar nu în stilul „holist“ şi lipsit de criterii al multiculturalismului.

 

„Cine sunt eu, ca să judec un homosexual?“

 

În interiorul Bisericii, cred că civilizaţia iubirii ar trebui să însemne mai multă disponibilitate de a-l ascultaşi înţelege pe celălalt, mai înainte de a-l judeca. De pildă, un preot sever poate avea tendinţa să-l privească ca un procuror inchizitorial pe un „laic păcătos“, uitând că acesta nu a primit probabil o educaţie religioasă sistematică şi că poate nu şi-a descoperit nici motivaţia interioarăcare ar putea să-l conducă la o viaţă mai „sfântă“. La rândul lui, un laic exigent poate fi tentat să judece aspru un anumit stil de viaţă „clerical“, uitând că preoţii care nu sunt şi călugări nu au de multe ori o comunitate care să îi susţină în ceea ce li se cere să fie şi că se simt uneori nu numai suspendaţi solitar într-un fel de no man‘s land, ci şi supravegheaţi şi ameninţaţi cu pedepse disproporţionate, dacă îşi iau cele mai mici libertăţi.

Toleranţa pusă în mişcare de forţa carităţii respectă,aşadar, nu doar libertatea omului, ci şi complexitatea vieţii sale. Totuşi, ea trebuie să distingă între obiectele sale legitime şi cele ilegitime. De pildă, Papa Francisc a uimit lumea cu umila sa întrebare: „Cine sunt eu, ca să judec un homosexual?“. Dar, în acelaşi interviu, a criticat lobby-ul pentru „cauza homosexualilor“ din Curia Romană. Papa distinge astfel obiectul legitim al toleranţei,persoanele, de obiectul ei ilegitim, lobby-ul din Biserică,care este o expresie a corupţiei. El menţine astfel principiul „civilizaţiei iubirii“ formulat de predecesorii săi şi, în acelaşi timp, discernământul ce însoţeşte caritatea autentică. Toleranţa creştină presupune, desigur, o lărgire a câmpului vizual al blândeţii, dar nu până în punctul în care nu mai poţi distinge între ceea ce merită şi ceea ce nu merită să fie cuprins în orizontul îngăduinţei. Chesterton a definit falsa toleranţă relativistă descrisă mai sus ca pe „virtutea omului care nu crede în nimic“. Şi tot el a exprimat limitele legitime ale toleranţei dând următorul sfat: „Nu fi atât de deschis la minte încât să-ţi explodeze creierii“ (Do not be so open-minded that your brains fall out). (Sursa: Palade Tereza-Brîndușa, „Toleranţa creştină şi civilizaţia iubirii”; http://www.observatorcultural.ro/Toleranta-crestina-si-civilizatia-iubirii*articleID_29782-articles_details.html).