Răul

Psihologia nu ne permite să înţelegem păcatul ca pe o simplă încălcare a poruncilor. Există o strânsă legătură între greşeală şi impuls, între ratarea evoluţiei şi reacţia de eşec. Nu se poate distinge cu precizie care este măsura culpabilităţii, în ordinea unui comportament rău. Dar psihologia ţine cont şi de faptul că putem deveni vinovaţi, acceptând răul în noi, refuzând să lucrăm asupra trecutului nostru şi lăsându-ne pur şi simplu determinaţi de rău fără a-l combate. Albert Gorres a enumerat câteva interpretări ale răului, făcute de psihologie. Sigmund Freud consideră răul ca pe un „răspuns neadaptat la chemarea fericirii şi a bunăstării”. Răul este ceea ce interzice şi sancţionează societatea, pentru faptul că perturbă viaţa în comun. Răul se naşte când elementele instinctive „îmbracă forme ameninţătoare pentru viaţa comună,din cauza deficienţelor şi a cerinţelor excesive” (Gorres). Una din sursele inepuizabile ale răului este transferul. Un copil care a suferit de lipsă de iubire şi de dreptate transferă, adult fiind, ranchiuna şi setea de răzbunare faţă de părinţi împotriva altor persoane. Ele vor fi tratate de el ca şi cum ar fi părinţii lui care merită răzbunarea sa. În multe privinţe, răul la adulţi, constă în a face să plătească pe alţii pentru vechile socoteli (Gorres). Este o necontenită redistribuire a cărţilor, sau se încearcă să paseze altora cartea cea rea” (Gorres). Răul este, potrivit lui Freud, un act ratat, o ratare a evoluţiei, pe urma eşecului lucrării asupra rănilor psihologice. Răul câştigă întotdeauna când unei persoane i s-a refuzat satisfacerea adecvată a nevoilor şi dorinţelor sale. Aceste experienţe negative trăite în copilărie provoacă în cea mai mare parte a timpului cercul vicios al ravagiilor şi al torturii sentimentelor de culpabilitate.

Gorres refuză virtuoasa idee, potrivit căreia oamenii ar comite răul din pură răutate. „În cea mai mare parte a timpului, răul nu este o răutate comisă cu consimţământ deplin, nici o exuberanţă bucuroasă a unui juisor fără suflet; ci este o reacţie dureroasă - o crispare forţată, făcută din angoasă şi aviditate -, o reacţie furibundă contra suferinţei cauzate de răni insuportabile sau de privaţiuni” (Gorres). Şi, în acelaşi timp, psihologia ne arată că iertarea este, în evoluţia fiinţei omeneşti, şi un prealabil capital. Numai dacă pot ierta persoanelor care m-au ofensat sau lovit, numai atunci se va putea topi în noi blocul de gheaţă constituit prin acumularea de ură şi răul va fi transformat şi ştirbit puţin. Şi nu numai noi suntem vinovaţi, ci şi societatea. Fără iertare, răul va continua să prolifereze ca o tumoare canceroasă. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).