Organizarea concretă a ritualului spovezii

Preot stând în confesional

 

Spovada necesită o pregătire. Încerc să mă ascult pe mine însumi pentru a simţi la ce nivel ceva nu merge şi prin ce m-am îndepărtat de orientarea mea personală, la ce nivel am fost rănit sau am făcut rău altora. Iau în considerare relaţia mea cu Dumnezeu. Şi reflectez asupra a ceea ce aş vrea să abordez în spovada mea. Pe parcursul pregătirii spovezii, este bine să-mi amintesc că sacramentul spovezii este o sărbătoare a reconcilierii. Pentru această sărbătoare trebuie să mă pregătesc deci, pentru a participa în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a putea celebra o adevărată sărbătoare a eliberării şi a reconcilierii. În spovadă, merg la întâlnirea cu Cristos care mă primeşte necondiţionat. Merg la Dumnezeu, Tatăl meu, care mă primeşte şi celebrează cu mine o sărbătoare de bucurie, pentru că eu care eram pierdut şi care mă răcisem voi fi regăsit, pentru că eram mort, înţepenit în diferite constrângeri şi în vechile scheme de viaţă, voi fi din nou viu. Astfel, parabola fiului risipitor sau a Părintelui îndurător ar putea fi o frumoasă imagine, care mă va putea ajuta să mă pregătesc de această sărbătoare a reconcilierii care o constituie spovada.

Cea de-a doua etapă este acuzarea greşelilor mele. Nu sunt obligat să enumăr de o manieră completă toate greşelile pe care le-am comis. Dar este vorba să reţin ceea ce este esenţial: prin ce mă simt vinovat? Ce este în dezordine în viaţa mea? Pe ce plan sufăr? Ce mă apasă? Unde se află adevăratul punct al vinovăţiei mele, care mă face să fug departe de mine şi departe de Dumnezeu şi pe care am intenţia fermă de a-l prezenta lui Dumnezeu? Preotul va putea să intre în detaliul acestei acuzaţii, pentru a clarifica anumite lucruri în cursul unei scurte conversaţii, pentru ca penitentul să poată să se înţeleagă mai bine pe sine însuşi în toate problemele lui. Este în natura dialogului de a face să se înţeleagă, de a elucida, dar trebuie abordată şi chestiunea de a şti cum se prezintă continuarea. Altădată preotul îi impunea penitentului o penitenţă. Dar adesea aceasta era prea exterioară şi consta în recitarea unei sau altei rugăciuni. Îmi pare mai important de a căuta împreună cu penitentul ceea ce ar putea să-l ajute să progreseze interior şi să se elibereze de cutare vină sau de cutare schemă de viaţă, sursă de răni personale. În loc de a lua hotărâri, ar fi mai util de a căuta practici concrete, care să mă ajute să înaintez.

Uneori eu propun şi un ritual care să traducă ritualul spovezii în viaţa concretă a penitentului. Am dat sfatul unui asemenea ritual unei femei care rupsese relaţia cu prietenul ei şi care nu reuşea să se elibereze de sentimentele de culpabilitate. Dacă ea putea să-şi imagineze ea trebuia să transcrie pe o foaie de hârtie tot ceea ce o apăsa din acea veche relaţie pentru a merge împreună cu noul ei prieten să o îngroape şi poate să planteze flori sau un pom deasupra. Acest ritual ar putea să-i fie foarte util acestei femei: el ar putea să o debaraseze efectiv de sentimentele ei de culpabilitate. S-ar putea aduce obiecţia că ritualul spovezii ar trebui să fie suficient pentru a o elibera. Dar uneori ritualul sacramental are nevoie de un ritual personal pentru a pătrunde toate straturile sufletului şi pentru a face să pătrundă în profunzimea inimii reconcilierea şi eliberarea care sunt acordate prin spovadă.

Spovada se termină prin absolvire, iertarea păcatelor în numele şi prin autoritatea lui Isus Cristos. Ritualul prevede ca preotul, dând absolvirea, să-şi pună mâinile peste penitent. Prin această punere a mâinilor, preotul transmite fizic iertarea şi la fel penitentul trăieşte cu toate simţurile lui faptul că Dumnezeu îl iubeşte necondiţionat. Atingerea mâinilor mă face să simt că Cristos în persoană mă atinge cu iubire, spunându-mi: „Păcatele îţi sunt iertate”. Iertare pătrunde în inima mea şi mă face apt să mă iert pe mine însumi. De fapt, scopul spovezii este ca eu să pot crede nu doar la modul cerebral, ci şi cu inima mea, deci cu tot corpul meu, că vina mea este iertată şi că mă pot ierta pe mine însumi din toată inima mea. Eu fac în realitate experienţa eliberării mele. Voi înceta deci să mă torturez acuzându-mă în viitor. Voi putea celebra în realitate o sărbătoare a reconcilierii.

Spovada, care este precedată de o pregătire, trebuie să se continue. Aceasta ar putea fi sărbătoarea reconcilierii, pe care să o pot celebra singur sau împreună cu alţii. Unul celebrează această sărbătoare în tăcere, aşezat în faţa unei icoane şi meditând. Altul îşi acordă un pahar cu vin, pentru a celebra cu toate simţurile iubirea divină care iartă. Unii oameni, după spovadă, încep prin a face un duş, se fac frumoşi şi îmbracă hainele pe care le preferă, pentru a medita sau a asculta împreună cu alţii muzica ce îi impresionează cel mai mult. Alţii celebrează împreună cu ceilalţi sărbătoare iubirii necondiţionate. Ei vor să împărtăşească cu alţii experienţa pe care tocmai au trăit-o, aceea a iubirii care iartă. Această sărbătoare a reconcilierii implică şi ca eu să reflectez la modul în care aş putea concretiza această experienţă a iertării în viaţa mea şi în ce manieră aş putea răspunde iubirii divine care iartă. Este important să nu prevăd prea multe lucruri, ci să consider un exerciţiu concret care să-mi amintească necontenit pe Dumnezeu care iartă şi răspunsul meu la această iubire divină. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).