Dificultăți în recunoașterea păcatului



Chemarea spre omenire - de Percy Bigland

Peter Henrici: în orice epocă omul a avut dificultăţi să-şi recunoască păcatul, deşi „adevărata cunoaştere a răului există doar la persoana întâia: „eu am păcătuit”. Astăzi această ascultare a conştiinţei, este „o cunoaştere difuză”, ea se interpretează ca şi conştiinţă psihologică (a Super-Eului) sau sociologică (de obişnuinţe). Omul astăzi numeşte „conştiinţă” acea realitate care „de obicei nu este nimic altceva decât o remuşcare fără valoare etică”. Revelaţia vorbeşte continuu despre păcat dar nici chiar Scriptura nu-i dă o definiţie. „Oferă în schimb povestiri istorice: relatează cu privire la păcatele făcute de oameni. În aceste povestiri se spune continuu că păcătosul nu vrea nici să cunoască nici să recunoască păcatul său. Numai în faţa ochilor lui Dumnezeu, care îi reproşează păcatele sale, omul se recunoaşte – atunci – păcătos”[1]. Aceasta este atitudinea fariseilor şi cărturarilor, care, orbi din cauza „dreptăţii” sau „sfinţeniei” lor, nu-şi văd păcatul, pe care i-l reproşează public lui Isus. După evanghelistul Ioan de fapt orice om care nu cunoaşte şi nu-şi recunoaşte păcatul este orb şi mincinos (In 9,31-41; 8,55; 1In 1,6.8; 2,4). (cf. ivan fucek, Il peccato oggi. Riflessione teologico-morale,, PUG, Roma 1991, 52 - rezumat; trad. pr. Isidor Chinez).

---

[1] P. HENRICI, „Il peccato come menzogna. Tentativo di accostamento filosofico” în Communio 103 (1989) 25.