"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [5]



Fiul risipitor - de Rembrandt

Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine, de umilinţă, de post, de cruce etc. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine?

În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6,36). A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă pentru mizerie (nevoie), slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.

Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”?

Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. A se trata bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Din contra, eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise, ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi.

Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. După el, aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. Sunteţi de acord cu Jung?

Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. În acest sens, Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. Sunt de acord cu Jung deci.

Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric?

Da. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care, ajunse la bătrâneţe, sunt pline de amărăciune. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul, neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor, la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Există printre ei şi preoţi care,în acest fel, divizează comunitatea lor parohială. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul.

Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu?

Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,12) aşa cum îl înţelege Isus. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. Desigur, tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii.

Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. Unde întâlniţi asemenea oameni?

Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! (Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).