"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [6]

 

Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii, înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure!

 

Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3,4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini, îl omoară. Într-un climat de legalitate absolută, evident nu se poate trăi, se lâncezeşte şi se moare.

 

Pe de altă parte, dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. În ce fel este ea utilă creştinilor?

 

Aşa cum am spus, agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit, eu trebuie şi să-l iert.

 

Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea?

 

Este adevărat. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare, eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte, atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.

Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea?

 

Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii, a fericirii umanităţii, pentru pace şi pentru dreptate, îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment, căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă.

Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. El s-a îngrijit şi de el însuşi; este o descoperire importantă pentru mine. Eu nu sunt Dumnezeu şi, în consecinţă, nu pot numai să dau fără măsură. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele; încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu.

 

Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi, inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre?

 

Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care, în consecinţă, îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat, arătându-i „consideraţie”. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor.

 

Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică? Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare.

 

Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare. Aceasta este. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform.


După mine, o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo, pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea, vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Viaţa mea trebuie să devină fecundă, lăsând o urmă originală în lume. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. Trebuie ca eu să iradiez (exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag.

Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24,26). Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea  [doxa] pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine.

 

Să mai rămânem la iertare, pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie, de exemplu de experienţa, trăită în propria mea familie, a iertării?

 

Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. Totuşi iertarea se învaţă. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră.

 

Ce amploare trebuie să ia iertarea, de exemplu într-o familie, pentru a avea sens de ambele părţi?

 

Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele, suferinţa ca şi mânia mea. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor, aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel, cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Odată, doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De cum s-a terminat ultima ceartă, soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Soţul a văzut roşu, natural, pentru că, în ochii lui, era un gest total neadecvat. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească, unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. Pentru celălalt este o invitaţie. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată.

 

Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii?

 

Aşa este, unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu, dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Aceasta cere şi umilinţă. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Ele preferă să ţină la ideile lor şi, în consecinţă, sunt incapabile de a se schimba.


Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă, şi tu trebuie să te ierţi. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate, să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. (Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).