...ci ne izbăveste
de cel Rău
Lumea zace într-o mare de rău. Răul
nu este numai haosul, absenta ființei, ci dovada unei inteligente perverse
care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și
de bunătatea sa. Într-adevăr, nu este vorba numai de "lipsa binelui",
cum spun părinții, nu numai această "lipsă de a fi", prin care Lacan
definea omul, ci de cel viclean, cel Rău, nu materia, nici trupul, ci cea mai
înaltă inteligență întoarsă spre propria sa lumină...
Adorno a scris că după Auschwitz
- voi adăuga după Hiroshima și Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu
cred că se poate, că trebuie să se scrie poeme, că se poate și că trebuie să se
vorbească mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus că Dumnezeu n-a
creat răul și că nici măcar nu l-a permis. "Chipul lui Dumnezeu siroiește
de sânge în umbră", spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de
Berdiaev.
Dumnezeu primeste răul în plină
față, așa cum Isus primea palmele cu ochii legați. Strigătul lui Iob se înaltă
mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este
Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face
să izbucnească din întuneric o imensă forță de înviere. Paștele este schimbare
la față în adânc. "Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne,
Isuse, vino, tu care ai venit deja ca să biruiești iadul și moartea, tu care
spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc 10,18). Această biruință este prezentă
în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim.
Și dacă Cristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei.
"Izbăvește-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne
angajează.
Întreaga Biserică este angajată
în această luptă ultimă, care nu este pentru biruință, ci pentru descoperirea
ei: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului,
astfel încât mânăstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niște paratrăsnete
spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriți de teamă lângă
crucea lui Cristos, și care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte
împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură și
societate, care refac strâns tesătura vieții, pe care nu încetează să o deșire
cel numit în Scriptură "Stăpânitorul morții".
Fiecare facere de bine curată,
neideologică, neconstrângătoare, fiecare gest de dreptate și milă, fiecare
scânteie de frumusețe, fiecare cuvânt spus în adevăr, topește zgura care acoperă
încă biruința lui Cristos asupra "celui care dezbină". Să nu uităm că,
atunci când vorbim de "cel rău", nu trebuie să privim spre vecin, ci
în propria noastră ogradă. Să nu uităm nici că cei mai mari oameni duhovnicești
- sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel "nebun pentru Cristos",
de care vorbeste "Misionarul în Siberia" -, cei mai realiști, cei
care chiar au văzut iadul, s-au rugat nu numai: "Izbăvește-ne de cel rău",
ci și "dacă e cu putință, izbăvește-l și pe cel rău de rău, căci și el este
făptura ta..."
Și pe noi, care ne rușinăm că
suntem creștini, sau, dimpotrivă, facem din crestinism, din credința noastră,
stindardul superiorității și al disprețului.
Pe noi care vorbim de
"îndumnezeire" și care suntem adesea atât de puțin umani, "izbăvește-ne
de rău".
Pe noi, care vorbim cu atâta
ușurință de dragoste și care nu știm nici măcar să ne respectăm unii pe alții,
"izbăvește-ne de rău".
Și pe mine, un om al neliniștii și
al chinurilor, împărtit atât de adesea, atât de puțin sigur că exist și care
îndrăznesc să vorbesc - Biserica e singura mea scuză - despre Împărăție și
despre bucuria ei, "izbăvește-mă de rău".
"O, tu, cel ce ești unic, să
nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mă vei curăți de tot răul,
ca și de tot binele și când îi vei pune pe ai tăi, pe surâzători, să mă îmbrace
în haină de lumină (O. V. de L. Milosz).
Sfântul Francisc de Sales a
prezis că într-un moment hotărâtor al istoriei se va produce așa-numita decatenatio
sanctorum, "scoaterea din lanțuri a sfinților". Deocamdată, avem
rugăciunea și așteptarea.
Alăturarea în Cristos, Dumnezeu
adevărat și om adevărat, a contemplației tradiționale și a aventurii moderne de
căutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul și Orientul creștin,
constituie fără îndoială tot atâtea condiții favorabile acestei decatenatio.
Iată acum sâmbăta sfântă, când coborârea la iad devine biruință asupra iadului,
când se pregăteste întoarcerea lui Cristos, sau mai degrabă întoarcerea
universului și a umanității, prin Cristos, la Tatăl, pentru ca el să poată
sterge în sfârșit "toată lacrima din ochii nostri" (Ap 21,4).
"Ca a ta este împărăția,
puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit
biruitoare, "a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh" și adaugă
ortodocșii "în vecii vecilor. Amin".
(Sursa: http://www.nistea.com/clement_tatalnostru.htm#top).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu