Conferinţă de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc „Evangelii gaudium” despre vestirea Evangheliei în lumea actuală

Marţi 26 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium despre vestirea Evangheliei în lumea actuală. Au intervenit: E.S. Mons. Rino Fisichella, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; E.S. Mons. Lorenzo Baldisseri, Secretar al Sinodului Episcopilor şi E.S. Mons. Claudio Maria Celli, Preşedinte al Consiliului Pontifical al Comunicaţiilor Sociale.

Publicăm în continuare intervenţiile:

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

Evangelii gaudium: Exortaţia apostolică a Papei Francisc scrisă în lumina bucuriei pentru a descoperi izvorul evanghelizării în lumea contemporană. S-ar putea rezuma în această expresie întregul conţinut al noului document pe care Papa Francisc îl oferă Bisericii pentru a schiţa căile de angajare pastorală care o vor interesa îndeaproape în viitorul apropiat. O invitaţie de a recupera o viziune profetică şi pozitivă a realităţii fără a abate privirea de la dificultăţi. Papa Francisc inspiră curaj şi provoacă să privim înainte în pofida momentului de criză, făcând încă o dată din crucea şi învierea lui Cristos „stindardul victoriei” (85).

De mai multe ori, Papa Francisc face referinţă la Propositiones ale Sinodului din octombrie 2012, arătând cât de mult contribuţia sinodală a fost un punct de referinţă important pentru redactarea acestei Exortaţii. Oricum, textul merge dincolo de experienţa Sinodului. Papa imprimă în aceste pagini nu numai experienţa sa pastorală precedentă, dar mai ales chemarea sa de a percepe momentul de har pe care Biserica îl trăieşte pentru a întreprinde cu credinţă, convingere şi entuziasm noua etapă a drumului de evanghelizare. Prelungind învăţătura din Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, el pune din nou în centru persoana lui Isus Cristos, primul evanghelizator, care cheamă astăzi pe fiecare dintre noi să participe cu el la opera mântuirii (12). „Acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii” (15) – afirmă Sfântul Părinte – pentru aceasta este necesar să se perceapă timpul favorabil pentru a vedea şi a trăi „noua etapă” a evanghelizării (17). Ea se articulează pe două tematici speciale care marchează subiectul de bază al Exortaţiei. Pe de o parte, Papa Francisc se adresează Bisericilor particulare pentru că, trăind personal provocările şi oportunităţile proprii ale fiecărui context cultural, să fie în măsură să propună aspectele speciale ale noii evanghelizări în ţările lor. Pe de altă parte, Papa trasează o denumire comună pentru a permite întregii Biserici şi fiecărui evanghelizator să regăsească o metodologie comună pentru a se convinge că angajarea de evanghelizare este mereu un drum participat, împărtăşit şi niciodată izolat. Cele şapte puncte, adunate în cele cinci capitole ale Exortaţiei, constituie coloanele fundamentale ale viziunii Papei Francisc pentru noua evanghelizare: reforma Bisericii în ieşire misionară, tentaţiile lucrătorilor pastorali, Biserica înţeleasă ca totalitate a poporului lui Dumnezeu care evanghelizează, omilia şi pregătirea sa, incluziunea socială a săracilor, pacea şi dialogul social, motivaţiile spirituale pentru angajarea misionară. Lipiciul care ţine unite aceste tematici se concentrează în iubirea milostivă a lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a manifesta inima revelaţiei sale: viaţa fiecărei persoane capătă sens în întâlnirea cu Isus Cristos şi în bucuria de a împărtăşi această experienţă de iubire cu alţii (8).

Apoi primul capitol se dezvoltă în lumina reformei în cheie misionară a Bisericii, chemată să „iasă” din ea însăşi pentru a-i întâlni pe alţii. Ceea ce Papa exprimă în aceste pagini este „dinamica exodului şi a darului, a ieşirii din sine, a faptului de a merge şi de a semăna mereu din nou, mereu mai departe” (21). Biserica ce trebuie să-şi însuşească „intimitatea lui Isus care este o intimitate itinerantă” (23). Papa, aşa cum suntem obişnuiţi de acum, se opreşte în expresii cu efect şi creează neologisme pentru a face să se perceapă însăşi natura acţiunii evanghelizatoare. Între toate, aceea de „primerear”: adică Dumnezeu ne precede în iubire indicând Bisericii drumul care trebuie urmat. Ea nu se află într-un drum fără ieşire, ci reparcurge înseşi urmele lui Cristos (cf. 1Pt 2,21); de aceea, are certitudinea drumului care trebuie parcurs. Acest lucru nu-i provoacă frică, ştie că trebuie „să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi. Trăieşte o dorinţa inepuizabilă de a oferă milostivire” (24). Pentru ca să se întâmple asta, Papa Francisc repropune cu putere cererea „convertirii pastorale”. Asta înseamnă a trece de la o viziune birocratică, statică şi administrativă a pastoraţiei la o perspectivă misionară; mai mult, o pastoraţie în permanentă stare de evanghelizare (25). De fapt, aşa cum există structuri care facilitează şi susţin pastoraţia misionară, din păcate „există structuri ecleziale care pot ajunge să condiţioneze un dinamism evanghelizator” (26). Prezenţa practicilor pastorale stătute şi râncede obligă deci la curajul de a fi creativi pentru a regândi evanghelizarea. În acest sens afirmă Papa: „O găsire a scopurilor fără o căutare comunitară adecvată a mijloacelor pentru a ajunge la ele este condamnată să se traducă în simplă fantezie” (33).

De aceea, este necesar „să ne concentrăm pe esenţial” (35) şi să ştim că numai o dimensiune sistematică, adică unitară, progresivă şi proporţionată a credinţei poate să fie de adevărat ajutor. Pentru Biserică asta comportă capacitatea de a evidenţia „ierarhia adevărurilor” şi referinţa sa adecvată cu inima Evangheliei (37-39). Asta evită să se cadă în pericolul unei prezentări a credinţei făcută numai în lumina câtorva probleme morale ca şi cum acestea ar face abstracţie de raportul lor cu centralitatea iubirii. În afara acestei perspective, „edificiul moral al Bisericii riscă să devină un castel de hârtii şi care este pericolul nostru cel mai mare” (39). Apoi, există o chemare puternică a Papei pentru ca să se ajungă la un echilibru sănătos între conţinutul credinţei şi limbajul care îl exprimă. Uneori se poate întâmpla ca rigiditatea cu care se intenţionează să se păstreze precizia limbajului să fie în dauna conţinutului, compromiţând viziunea genuină a credinţei (41).

O trecere desigur importantă, în acest capitol, este nr. 32 unde Papa Francisc arată urgenţa pentru a duce la capăt unele perspective ale Conciliului al II-lea din Vatican. Îndeosebi misiunea exercitării Primatului Succesorului lui Petru şi a Conferinţelor Episcopale. Deja Ioan Paul al II-lea, în Ut unum sint, prezentase o cerere de ajutor pentru a înţelege mai bine îndatoririle Papei în dialogul ecumenic. Acum, Papa Francisc continuă cu privire la această cerere şi vede că o formă de ajutor mai coerentă ar putea să vină dacă s-ar dezvolta ulterior Statutul Conferinţelor Episcopale. O ulterioară trecere de intensitate deosebită, datorită consecinţelor pe care le va aduce în pastoraţie, sunt numerele 38-45: inima Evangheliei „se întrupează în limitele limbajului uman”. Adică doctrina se inserează în „cuşca limbajului” – ca să folosim o expresie îndrăgită de Tittgenstein – asta comportă exigenţa unui discernământ real între sărăcie şi limitele limbajului cu bogăţia – adesea încă necunoscută – a conţinutului de credinţă. Pericolul ca Biserica să nu poată uneori să ia în considerare această dinamică este real; deci se poate întâmpla ca referitor la unele poziţii să existe o baricadare nejustificată cu riscul de a scleroza mesajul evanghelic fără a-i mai percepe dinamica proprie a dezvoltării.

Al doilea capitol este dedicat să recepteze provocările lumii contemporane şi să depăşească tentaţiile uşoare care ameninţă noua evanghelizare. În primul rând, afirmă Papa, este necesar să se recupereze propria identitate fără a avea complexe de inferioritate care duc apoi la „ascunderea propriei identităţi şi convingeri… care ajung să sufoce bucuria misiunii într-un fel de obsesie pentru a fi ca toţi ceilalţi şi pentru a avea ceea ce posedă ceilalţi” (79). Asta îi face pe creştini să cadă într-un „relativism şi mai periculos decât cel doctrinal” (80), pentru că atinge direct stilul de viaţă al celor care cred. Astfel se întâmplă că în multe exprimări ale pastoraţiei noastre iniţiativele sunt îngreunate pentru că pe primul loc este pusă iniţiativa şi nu persoana. Susţine Papa că tentaţia unei „depersonalizări a persoanei” pentru a favoriza organizaţia este reală şi obişnuită. În acelaşi sens, provocările în evanghelizare ar trebui să fie primite mai mult ca o chance pentru a creşte decât ca un motiv pentru a cădea în depresie. Deci trebuie eliminat „sentimentul înfrângerii” (85). Este necesar de recuperat raportul interpersonal pentru ca să aibă primatul asupra tehnologiei întâlnirii, făcută cu telecomanda în mână pentru a stabili cum, unde, când şi cât timp să-i întâlnim pe alţii pornind de la propriile preferinţe (88). Oricum, între aceste provocări, în afară de cele obişnuite şi mai răspândite, este necesar să se perceapă acelea care au o valenţă mai directă în viaţă. Sentimentul „caracter precar zilnic, cu consecinţe funeste”, diferitele forme de „disparitate socială”, „fetişismul banului şi dictatura unei economii fără faţă”, „exasperarea consumului” şi „consumismul neînfrânat”… aşadar suntem în faţa unei „globalizări a indiferenţei” şi a unui „dispreţ batjocoritor” faţă de etică împreună cu o permanentă tentativă de a marginaliza orice referinţă critică faţă de predominarea pieţii care cu teoria sa a „rezultatului favorabil” înşeală cu privire la posibilitatea reală de a merge în favoarea săracilor (cf. nr. 52-64). Dacă Biserica apare astăzi încă puternic credibilă în atâtea ţări din lume, şi acolo unde este minoritate, acest lucru este datorat operei sale de caritate şi solidaritate (65).

De aceea, în evanghelizarea pentru timpul nostru, mai ales în faţa provocărilor marilor „culturi urbane” (71), creştinii sunt invitaţi să fugă de două exprimări care îi ameninţă natura însăşi şi pe care Papa Francisc le defineşte „mondenităţi” (93). În primul rând, „fascinaţia gnosticismului”; adică o credinţă închisă în ea însăşi, în certitudinile sale doctrinale şi care face din propriile experienţe criteriul de adevăr pentru judecata altora. În afară de asta, „neopelagianismul autoreferenţial şi prometeic” al celor care consideră că harul este numai un accesoriu în timp ce ceea ce creează progres este numai propria angajare şi propriile forţe. Toate acestea contrazic evanghelizarea. Creează un soi de „elitism narcisist” care trebuie să fie evitat (94). Ce vrem să fim, se întreagă Papa, „generali de armate înfrânte” sau „simpli soldaţi ai unui pluton care continuă să lupte”? Riscul unei „Biserici lumeşti sub drapări spirituale sau pastorale” (96) nu este ascuns, ci real. Deci este nevoie să nu capitulăm în faţa acestor tentaţii, ci să oferim mărturia comuniunii (99). Ea este întărită de complementaritate. Pornind de la această consideraţie, Papa Francisc expune exigenţa pentru promovarea laicatului şi a femeii; a angajării pentru vocaţii şi a preoţilor. A privi la Biserică împreună cu progresul făcut în aceste decenii cere să se evite mentalitatea puterii, ci să facă să crească mentalitatea slujirii pentru construirea unitară a Bisericii (102-108).

Evanghelizarea este o misiunea a întregului popor al lui Dumnezeu, fără excluderea cuiva. Ea nu este rezervată nici nu poate fi delegată unui grup special. Toţi cei botezaţi sunt direct implicaţi. Papa Francisc explică, în capitolul al treilea al Exortaţiei, cum se poate dezvolta ea şi etapele care îi exprimă progresul. În primul rând se opreşte ca să evidenţieze „primatul harului” care acţionează neobosit în viaţa fiecărui evanghelizator (112). În afară de asta, dezvoltă tema marelui rol desfăşurat de diferitele culturi în procesul lor de înculturare a Evangheliei şi previne de la căderea în „sacralizarea vanitoasă a propriei culturi” (117). Apoi indică parcursul fundamental al noii evanghelizări în întâlnirea interpersonală (127-129) şi în mărturia de viaţă (121). În sfârşit insistă pentru ca să se valorizeze evlavia populară, pentru că exprimă credinţa genuină a atâtor persoane care în acest mod dau adevărată mărturie despre întâlnirea simplă cu iubirea lui Dumnezeu (122-126). În cele din urmă, o invitaţie a Papei adresată teologilor pentru ca să studieze medierile necesare pentru a ajunge la valorizarea diferitelor forme de evanghelizare (133), în timp ce se opreşte mai îndelung asupra temei omiliei ca formă privilegiată a evanghelizării care cere o autentică pasiune şi iubire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de poporl care ne este încredinţat (135-158).

Capitolul al patrulea este dedicat reflecţiei asupra dimensiunii sociale a evanghelizării. O temă îndrăgită de Papa Francisc pentru că „dacă această dimensiune nu este explicată aşa cum se cuvinte, se riscă mereu să se desfigureze semnificaţia autentică şi integrală a misiunii evanghelizatoare” (176). Este marea temă a legăturii dintre vestirea Evangheliei şi promovarea vieţii umane în toate exprimările sale. O promovare integrală a fiecărei persoane care împiedică să se închidă religia ca un fapt privat fără nicio incidenţă în viaţa socială şi publică. O „credinţă autentică implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea” (183). Două mari tematici aparţin acestei secţiuni a Exortaţiei. Papa vorbeşte despre ele cu pasiune evanghelică deosebită, conştient că vor marca viitorul omenirii: înainte de toate, „incluziunea socială a săracilor”; în afară de asta, „pacea şi dialogul social”.

Cât priveşte primul punct, cu noua evanghelizare Biserica simte ca misiunea proprie aceea de „a colabora pentru a rezolva cauzele instrumentale ale sărăciei şi pentru a promova dezvoltarea integrală a săracilor”, precum şi aceea de „gesturi simple şi zilnice de solidaritate în faţa lipsurilor foarte concrete” care în fiecare zi sunt în faţa ochilor noştri (188). Ceea ce vine din aceste pagini dense este o invitaţie de a recunoaşte „forţa mântuitoare” pe care o au săracii şi care trebuie să fie pusă în centrul vieţii sociale a Bisericii cu noua evanghelizare (198). Asta înseamnă, oricum, a redescoperi înainte de toate atenţia, urgenţa şi conştiinţa acestei tematici, mai înainte de orice experienţă concretă. Nu numai atât, opţiunea fundamentală faţă de cei săraci care este urgentă să fie realizată, susţine Papa Francisc este deschisă, spusă cu parresia şi fără circumlocuţie. Un „Păstor al unei Biserici fără frontiere” (210), nu poate să-şi permită să-şi îndrepte privirea în altă parte. Iată pentru ce în timp ce el cere cu putere să se analizeze tema migranţilor, denunţă cu tot atâta claritate noile forme de sclavie: „Unde este ceea ce ucizi în fiecare zi în mica fabrică clandestină, în reţeaua de prostituţie, în copiii pe care-i foloseşte pentru cerşetorie, în cel care trebuie să lucreze în ascuns pentru că nu are acte în regulă? Să nu ne prefacem că nu este nimic. Există multe complicităţi” (211). Pentru a evita echivocuri, Papa apără cu tot atâta forţă viaţa umană în primul său început şi demnitatea oricărei fiinţe vii (213). Cât priveşte al doilea aspect, Papa prezintă patru principii care sunt ca denumirea comună pentru creşterea în pace şi aplicarea sa socială concretă. Amintindu-şi probabil de studiile sale despre R. Guardini, Papa Francisc pare să creeze o nouă opoziţie polară; de fapt, aminteşte că „Timpul este superior spaţiului”, „unitatea prevalează asupra conflictului”, „realitatea este mai importantă decât ideea” şi că „totul este superior părţii”. Aceste principii se deschid la dimensiunea dialogului ca primă contribuţie pentru pace. El se extinde în decursul Exortaţiei la domeniul ştiinţei, în privinţa ecumenismului şi a religiilor necreştine.

Ultimul capitol intenţionează să exprime „spiritul noii evanghelizări” (260). El se dezvoltă sub primatul acţiunii Duhului Sfânt care revarsă mereu şi din nou impulsul misionar pornind de la viaţa de rugăciune, unde contemplaţia ocupă locul central (264). Fecioara Maria „stea a noii evanghelizări” este prezentată, în concluzie, ca icoană a acţiunii genuine de vestire şi transmitere a Evangheliei pe care Biserica este chemată s-o îndeplinească în următoarele decenii cu entuziasm puternic şi iubire neschimbată faţă de Domnul Isus.

„Să nu lăsăm să ni se fure bucuria evanghelizării!” (83). Este un limbaj clar, nemijlocit, fără retorică şi fără subînţelesuri, cel cu care ne întâlnim în această Exortaţie apostolică. Papa Francisc merge la inima problemelor pe care le trăieşte omul de astăzi şi care, din partea Bisericii, cer mult mai mult decât o simplă prezenţă. Ei îi este cerută o acţiune programatică activă şi o practică pastorală reînnoită care să evidenţieze angajarea sa pentru noua evanghelizare. Evanghelia trebuie să ajungă la toţi, fără vreo excludere. Unii, oricum, sunt privilegiaţi. Pentru a evita echivocuri, Papa Francisc prezintă orientarea sa: „Nu atât prietenii şi vecinii bogaţi, ci mai ales săracii, bolnavii, cei care adesea sunt dispreţuiţi şi uitaţi… nu trebuie să rămână îndoieli şi nici nu subzistă explicaţii care să slăbească acest mesaj atât de clar” (48).

Ca în alte momente cruciale ale istoriei, tot aşa şi astăzi Biserica simte urgenţa de a ascuţi privirea pentru a îndeplini evanghelizarea în lumina adoraţiei; cu o „privire contemplativă” pentru a vedea încă semnele prezenţei lui Dumnezeu. Semne ale timpurilor nu numai încurajatoare, ci puse drept criteriu pentru o mărturie eficace (71). Primul între toţi, Papa Francisc aminteşte misterul central al credinţei noastre: „Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne lăsăm niciodată învinşi, orice s-ar întâmpla” (3). Aceea pe care Papa Francisc ne-i indică, până la urmă, este Biserica ce devine însoţitoare de drum a celor care sunt contemporani ai noştri în căutarea lui Dumnezeu şi în dorinţa de a-l vedea.

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Lorenzo Baldisseri

Documentul Evangelii gaudium (EG) a Sfântului Părinte Francisc se naşte din a XIII-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor despre „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine” (2012), ca vestire de bucurie adresată creştinilor discipoli şi misionari şi întregii omeniri. Sfântul Părinte a avut în mâini Propositiones ale Părinţilor sinodali, şi le-a însuşit, reelaborându-le în mod personal, şi a scris un document programatic şi exortativ, folosind forma de „Exortaţie apostolică”, a cărei centralitate este caracterul misionar, pe tot parcursul. Ceea ce uimeşte încă de la primele pagini este prezentarea bucuroasă a Evangheliei – de aceea Evangelii gaudium – care se exprimă chiar cu repetarea, în tot textul, a cuvântului „bucurie” de 59 de ori.

Papa a ţinut cont de Propositiones citându-le de 27 de ori. Pe această bază, care provine din reflecţia Părinţilor sinodali, el dezvoltă Exortaţia într-un cadru doctrinal solid, întemeiat pe referinţele biblice şi magisteriale, cu o prezentare tematică a diferitelor aspecte ale credinţei, unde se afirmă principiile şi doctrinele întrupate în viaţă. Această dezvoltare este îmbogăţită de trimiteri la Părinţii Bisericii, între care sfântul Irineu, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin – pentru a cita câţiva –; este susţinută apoi de aportul Învăţătorilor medievali ca fericitul Isac de Stella, sfântul Toma de Aquino şi Toma de Kempis; între teologii moderni apar fericitul John Henry Newman, Henri de Lubac şi Romano Guardini şi alţi scriitori, între care Georges Bernanos.

În mod deosebit, trebuie notată frecventarea, în text, a diferitelor referinţe la Exortaţii apostolice precum Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea (13 referinţe), şi la altele post-sinodale precum Christifideles laici; Familiaris consortio; Pastores dabo vobis; Ecclesia in Africa, in Asia, in Oceania, in America, in Medio Oriente, in Europa; Verbum Domini. În afară de asta, se înregistrează atenţia dată pronunţărilor Episcopatelor latinoamericane, precum documentelor de la Puebla şi de la Aparecida; la cea a Patriarhilor Catolici din Orientul Mijlociu în a XVI-a Adunare; la cele ale Conferinţelor Episcopale din India, Statele Unite, Franţa, Brazilia, Filipine şi Congo.

Tema sinodalităţii este introdusă deja în cadrul părţii iniţiale care tratează „Transformarea misionară a Bisericii”. În perspectiva „Bisericii în ieşire” (nr. 20) „din sine spre fratele” (nr. 179), Sfântul Părinte propune o „pastoraţie în convertire” la 360 de grade, pornind de la parohie (cf. nr. 28), de la comunităţile de bază, mişcări şi alte forme asociative (cf. nr. 29), de la Bisericile particulare (cf. nr. 30), până „la gândirea unei convertiri a papalităţii” (nr. 32). Se percepe că el doreşte să includă în această „pastoraţie în convertire” o atenţie specială faţă de exprimarea colegială a exercitării primatului; de aceea afirmă: „şi papalitatea şi structurile centrale ale Bisericii universale au nevoie să asculte apelul la o convertire pastorală” (nr. 32).

Referindu-se la Conciliul al II-lea din Vatican, în analogie cu Bisericile patriarhale antice, Sfântul Părinte doreşte ca şi Conferinţele Episcopale să poată „dezvolta o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca afectul colegial să aibă aplicaţii concrete” (LG, nr. 22; EG, nr. 32). Această exprimare de sinodalitate ar ajuta la atribuţii concrete cu privire la autoritatea doctrinală şi de conducere (cf. nr. 32). Sub profilul ecumenic – graţie experienţei prezenţei la Sinod a Patriarhului de Constantinopol şi a Arhiepiscopului de Canterbury (cf. nr. 245) – sinodalitatea se exprimă în mod deosebit, deoarece, prin dialogul „cu fraţii ortodocşi, catolicii au posibilitatea de a învăţa ceva mai mult cu privire la semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii” (nr. 246).

Un alt element semnificativ, în această privinţă, este reprezentat de receptarea în Exortaţia apostolică – un document cu caracter universal – a stimulentelor pastorale care provin din diferitele Biserici locale din lume. Asta înseamnă a arăta exercitarea colegialităţii aflată în desfăşurare. În acest sens, importanţa dată de Sfântul Părinte ieşirii misionare ale Bisericii spre periferiile existenţiale, prin convertirea pastorală, provine din experienţa sa personală de Arhiepiscop de Buenos Aires şi deoarece a fost direct implicat în redactarea documentului de la Aparecida (cf. nr. 25). Acestei experienţe pastorale i se datorează şi spaţiul larg dedicat evlaviei populare, care în America Latină şi Caraibe „episcopii o numesc şi «spiritualitate populară» sau «mistică populară». Este vorba de o «adevărată spiritualitate întrupată în cultura celor simpli»” (nr. 124).

Făcând ecou la o definiţie celebră a sfântului Toma, conform căreia „harul presupune natura”, Sfântul Părinte, inspirându-se din documentul de la Puebla, creează expresia frumoasă: „Harul presupune natura şi darul lui Dumnezeu se întrupează în cultura celui care îl primeşte” (nr. 115). Această apreciere deschisă faţă de diferitele culturi care se dispun la primirea Evangheliei şi îi dau formă cu bogăţiile lor, îl conduce pe Sfântul Părinte să redimensioneze pretinsa intransigenţă a oricărei culturi, motiv pentru care „nu este indispensabil să se impună o formă culturală determinată, oricât ar fi de frumoasă şi veche, împreună cu propunerea evanghelică” (nr. 117). În această privinţă, „Episcopii din Oceania au cerut ca acolo Biserica «să dezvolte o înţelegere şi o prezentare a adevărului lui Cristos care să pornească de la tradiţiile şi de la culturile din regiune»” (nr. 118).

Alte teme au fost tratate cu referinţe precise, care provin din diferite regiuni ale lumii. Dialogul dintre religii, pus în termeni de deschidere în adevăr şi în iubire, este prezentat de textul Papei: „în primul rând ca o conversaţie despre viaţa umană sau pur şi simplu, aşa cum propun Episcopii din India «o aptitudine de deschidere faţă de ei, împărtăşind bucuriile lor şi necazurile lor»” (nr. 250). Faţă de Islam „este indispensabilă formarea adecvată a interlocutorilor, nu numai pentru ca să fie înrădăcinaţi solid şi cu bucurie în propria lor identitate, dar pentru ca să fie capabili să recunoască valorile celorlalţi, să înţeleagă preocupările care stau la baza reclamaţiilor lor şi să aducă la lumină convingerile comune. […] În faţa episoadelor de fundamentalism violent care ne îngrijorează, afectul faţă de credincioşii autentici din Islam trebuie să ne facă să evităm generalizări odioase, deoarece, aşa cum au învăţat Patriarhii Catolici din Orientul Mijlociu, «noi ştim că adevăratul Islam şi Coranul sunt nevinovaţi de orice violenţă»” (nr. 253).

Deosebit de îndrăgită de Sfântul Părinte, din cauza urgenţei sale mondiale, este „Dimensiunea socială a evanghelizării”, căreia îi dedică o parte consistentă a documentului. Experienţa latinoamericană şi caraibiană a unei Biserici profund cufundată în viaţa poporului a provocat o îngrijare atentă a săracilor, a celor excluşi, a celor asupriţi, şi a trezit şi o mare reflecţie teologică, ale cărei repercusiuni au trecut graniţele, asumând feţe contextuale proprii, în diferitele zone ale lumii, părtaşe de aceeaşi condiţie socială (cf. nr. 176 şu). În expunerea temei, Papa vorbeşte despre incluziunea socială a săracilor, pe care o prezintă ca pe un strigăt pentru dreptate şi demnitate, pe care Biserica trebuie să-l asculte (cf. nr. 186 şu). Sunt în joc şi cauzele structurale ale sărăciei. Nu e vorba numai despre solidaritate neînsemnată, ci de transformări structurale. „O schimbare în structuri care să nu genereze noi convingeri şi atitudini va face în aşa fel încât aceleaşi structuri mai devreme sau mai târziu să devină corupte, apăsătoare şi ineficace” (nr. 189). Nu se exclude nici strigătul unor întregi popoare care reclamă drepturile lor ca naţiuni, cărora trebuie să le fie permis „să ajungă cu forţele lor ca să fie artizane ale destinului lor” (PP, nr. 15; EG, nr. 189).

În sfârşit, tratând despre raportul dintre binele comun şi pacea socială, Papa afirmă că „vestirea păcii nu este aceea a unei păci negociate, ci convingerea că unitatea Duhului armonizează toate diversităţile” (nr. 230), pentru că Duhul Sfânt ipse armonia est.

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Claudio Maria Celli

Mi s-a cerut să prezint acest Document Pontifical în ceea ce priveşte dimensiunea sa comunicativă şi în ceea ce priveşte comunicarea intră în tematica noii evanghelizări. Intervenţia mea vrea să ia în considerare două puncte fundamentale.

I. Stilul documentului

Este vorba despre o Exortaţie apostolică şi ca atare are un stil al său şi un limbaj al său. Îmi place să subliniez că tonul este aproape colocvial cu propria caracteristică a unei profunde inspiraţii pastorale. Aşa cum spune Papa Francisc: „doresc să mă adresez credincioşilor creştini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare”. Se percepe, citind textul, că ne aflăm în faţa unui păstor care este în colocviu meditativ cu credincioşii.

Reiese o caracteristică proprie: Papa foloseşte un limbaj senin, cordial, direct în sintonie cu stilul manifestat în aceste luni de pontificat.

II. Cum reiese rolul comunicării în această nouă etapă evanghelizatoare, şi pentru că Papa vrea „să indice căi pentru drumul Bisericii în următorii ani”

Înainte de toate reiese conştiinţa Papei a ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi, în special în domeniul sănătăţii, educaţiei, comunicării. Papa este conştient de progresele/succesele obţinute de om în aceste trei domenii (nr. 52) şi face referinţă la evidentele inovaţii tehnologice: „Suntem în era cunoaşterii şi a informaţiei, izvor de noi forme ale unei puteri foarte adesea anonime” (nr. 52).

Fără îndoială, este vorba de progres şi de succese, însă Papa este pe deplin conştient că actuala societate a informaţiei este sătulă în mod nediscriminat de date, toate la acelaşi nivel şi care ajunge să ne ducă la o cutremurătoare superficialitate în momentul de a trata problemele morale. Pentru acest motiv, Papa subliniază că este necesară o adevărată educaţie care să înveţe să se gândească în mod critic şi să ofere un corespunzător parcurs de maturizare a valorilor (nr. 64).

Documentul recunoaşte de asemenea că actualele posibilităţi mai mari de comunicare se pot traduce în posibilităţi mai ample de întâlnire între toţi. De aici exigenţa de a descoperi şi a transmite mistica trăirii împreună, a amestecării, a întâlnirii (nr. 87).

Reiese de asemenea conştiinţa că „Noi culturi continuă să se nască în aceste enorme geografii umane în care creştinul nu mai obişnuieşte să fie promotor sau generator de sens, dar care primeşte de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări de viaţă, adesea în contrast cu Evanghelia lui Isus”. Papa subliniază chiar că o „cultură inedită palpită şi se proiectează în cetate” (nr. 73).

Nu lipseşte o referinţă şi cu privire la atitudinea culturii mediatice faţă de mesajul Bisericii. La numărul 79, Papa subliniază că „Cultura mediatică şi unele ambiente intelectuale uneori transmit o neîncredere marcată faţă de mesajul Bisericii şi o anumită descântare”.

Un sector amplu, aşa cum era previzibil, este dedicat să analizeze cum este comunicat mesajul. Nu lipsesc câteva referinţe asupra acestui fapt. Papa este conştient de rapiditatea comunicării de astăzi şi de modul în care uneori media fac o selecţie interesată a diferitelor conţinuturi. Iată pentru ce există riscul ca mesajul să poată apare mutilat şi redus la aspecte secundare. Există riscul ca unele probleme din învăţătura morală a Bisericii să rămână în afara contextului care le dă sens sau ca uneori mesajul să pară că se identifică cu acele aspecte secundare care nu manifestă inima autentică a mesajului lui Isus Cristos.

În faţa acestor riscuri Papa consideră că trebuie să fim realişti, adică să nu considerăm sigur că interlocutorii cunosc fundalul complet a ceea ce spunem sau că pot lega discursul nostru cu nucleul esenţial al Evangheliei care îi conferă sens, frumuseţe şi atracţie (nr. 34).

Pentru acest motiv, Papa subliniază că „o pastoraţie în cheie misionară nu este nu este obsedată de transmiterea nearticulată a unei mulţimi de doctrine care se încearcă să se impună datorită faptului că se insistă” (nr. 35).

Vestirea trebuie să se concentreze pe esenţial, pe ceea ce este mai frumos, mai mare, mai atrăgător şi în acelaşi timp mai necesar. Deci propunerea trebuie să se simplifice fără a pierde din această cauză profunzimea şi adevărul şi să devină astfel mai convingătoare şi radioasă (nr. 35).

Spaţii ample sunt destinate după aceea pentru a reflecta asupra unei teme care îmi este deosebit de dragă, adică tema limbajului. Papa, făcând referinţă la actualele şi rapidele enorme schimbări culturale, aminteşte că trebuie să se acorde „o atenţie constantă pentru a încerca să exprimăm adevărurile din totdeauna într-un limbaj care permite să se recunoască noutatea sa permanentă” (nr. 41).

În această privinţă, Papa aminteşte că „uneori, ascultând un limbaj complet ortodox, ceea ce credincioşii primesc, din cauza limbajului pe care ei îl folosesc şi îl înţeleg, este ceva ce nu corespunde adevăratei Evanghelii a lui Isus Cristos” şi în această linie Papa insistă subliniind că „având intenţia sfântă de a le comunica lor adevărul despre Dumnezeu şi despre fiinţa umană, în unele ocazii le dăm un dumnezeu fals sau un ideal uman care nu este cu adevărat creştin. În acest mod suntem fideli faţă de o formulare, dar nu transmitem substanţe” (nr. 41).

Tema limbajului este desigur o mare provocare pentru Biserică astăzi. O provocare ce trebuie să fie primită conştient şi cu hotărâre, cu îndrăzneală şi înţelepciune aşa cum amintea Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi.

Papa Francisc afirmă în acelaşi timp: „nu vom putea face învăţăturile Bisericii ceva comprehensibil cu uşurinţă şi apreciat cum se cuvine de toţi. Credinţa păstrează mereu un aspect de cruce, unele întunecimi care nu elimină fermitatea adeziunii sale” (nr. 42) şi ne aminteşte nouă tuturor că „există lucruri care se înţeleg şi se apreciază numai pornind de la această adeziune care este soră a iubirii, dincolo de claritatea cu care se pot percepe motivele şi argumentele sale” (nr. 42).

În lumina celor spuse mai sus reiese că angajarea evanghelizatoare „se mişcă între limitele limbajului şi circumstanţelor” (nr. 45). Va trebuie să se vestească „mai bine adevărul Evangheliei într-un context determinat, fără a renunţa la adevărul, la binele şi la lumina pe care poate s-o aducă atunci când perfecţiunea nu este posibilă” (nr. 45).

Şi Papa continuă: o inimă misionară „niciodată nu se închide, niciodată nu se concentrează asupra propriilor siguranţe, niciodată nu optează pentru rigiditatea autodefensivă” (nr. 45). Ei îi revine să crească în înţelegerea Evangheliei, în discernământul cărărilor Duhului, să nu renunţă la binele posibil „deşi riscă să se murdărească de noroiul drumului” (nr. 45).

În acest context Papa acordă – era de prevăzut – o atenţie deosebită omiliei şi, în lumina celor de mai sus, recunoaşte că problema nu este numai de a şti ceea ce trebuie să se spună, ci de a nu neglija acel „cum”, modul concret de a dezvolta o predică (nr. 157).

Cunoscând stilul comunicativ al Papei Francisc nu surprinde că, în acest context, subliniază faptul că unul din eforturile cele mai necesare este acela de a învăţa să se folosească imagini în predică, „adică a vorbi cu imagini” (nr. 157) şi aici chiar în această exortaţie descoperim că la originea stilului său comunicator este învăţătura pe care un vechi învăţător al său i-a dat-o tânărului Bergoglio: „o omilie bună trebuie să conţină o idee, un sentiment, o imagine”.

Tratând tot tema limbajului, Papa aminteşte că simplitatea are de-a face cu limbajul utilizat. Trebuie să fie limbajul pe care destinatarii îl înţeleg, pentru a nu risca să se vorbească în gol (nr. 158).

În această privinţă Papa subliniază în mod pastoral că „riscul cel mai mare pentru un predicator este să se obişnuiască cu propriul limbaj şi să creadă că toţi ceilalţi îl folosesc şi îl înţeleg în mod spontan” (nr. 158).

De aceea, am putea spune că drumul este acela al unei simplităţi, al unei clarităţi şi al unei dimensiuni pozitive (nr. 159). De fapt, „o predică pozitivă oferă mereu speranţă, orientează spre viitor, nu ne lasă prizonieri ai negativităţii”.

Aş vrea să dedic ultima subliniere din această intervenţie a mea temei căii frumuseţii, „via pulchritudinis” (Propositio 20, nr. 167). „A-l vesti pe Cristos înseamnă a arăta că a crede în El şi a-l urma nu este numai un lucru adevărat şi corect, ci şi frumos, capabil să umple viaţa unei noi splendori şi a unei bucurii profunde” (nr. 167).

Toate exprimările, spune Papa, ale unei frumuseţi autentice pot să fie recunoscute ca o cărare care ajută să ne întâlnim cu Domnul Isus şi ne aminteşte nouă tuturor că stima frumuseţii este necesară pentru a putea ajunge la inima umană şi a face să strălucească în ea adevărul şi bunătatea Celui Înviat. Se aminteşte de aceea folosirea artei în opera evanghelizatoare a Bisericii şi Papa nu ezită să vorbească despre un nou „limbaj parabolic”.

Termin această intervenţie a mea cu un alt citat prospectiv al Papei Francisc care dă sens activităţii noastre comunicative în Biserică: „Trebuie avut curajul de a găsi noile semne, noile simboluri, un nou trup pentru transmiterea Cuvântului, diferitele forme de frumuseţe care se manifestă în diferite domenii culturale” (nr. 167).

Aceasta este provocarea pe care Papa Francisc ne-o adresează nouă tuturor şi, în ceea ce mă priveşte, provocare pe care Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale vrea s-o asume în plinătate şi să răspundă la ea în mod pozitiv.

(Vatican: Conferinţă de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc „Evangelii gaudium” despre vestirea Evangheliei în lumea actuală; trad pr. dr. Mihai Pătrașcu; http://www.itrc.ro).