 |
| Maica Domnului de Vladimir Vladimirskaya |
"Îngrijirea sufletului”
reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se pare chiar că
psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii.
Aceasta se datorează , după dumneavoastră, incapacităţii Bisericii de a propune
omului contemporan un ajutor, într-un mod inteligibil, în rezolvarea
problemelor interioare?
Este sigur că Biserica şi-a
pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Ea s-a îngrijit foarte puţin de
sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura
acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui.
Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care,
pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare.
În Statele Unite astăzi,
consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Este
vorba de o practică tipic americană, de o modă, sau această practică are
raţiuni mai profunde?
Să spunem mai întâi că vizita
regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Dar la noi
această practică se răspândeşte. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut
sensul relaţiilor interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult
cu prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie
pastorală sau în confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte
din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie.
Astăzi, pentru mulţi oameni,
psihologii l-au înlocuit pe confesor. După părerea dumneavoastră, a fost
neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât
împlinirea unei prescripţii religioase?
Noi am lăsat confesiunea să se
degradeze într-un ritual vid. Pentru o confesiune autentică dialogul este
indispensabil. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă, lipseşte
timpul pentru o discuţie. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi, şi
astăzi, un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea
lor; primind absolvirea, ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă,
pentru ei, o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Ar trebui să găsim
noi forme de confesiune (de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii), dar
şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. Pentru că penitenţii caută
oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală.
Această problemă s-a pus de
secole. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o
formalitate. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de
conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. Cum consideraţi
această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa?
Maniera de a ne confesa în
ultimele veacuri a fost extrem de formală. Cu toate acestea confesiunea rămâne
o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii, pe care o recunosc chiar
şi unii psihoterapeuţi. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului
psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Oamenii ar veni mai des să-şi
întâlnească confesorul. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani, dar
totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. Examenul de conştiinţă oferă
un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. N-ar
trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de
conştiinţă.
În cărţile dumneavoastră asociaţi
adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Există în zilele noastre
posibilităţi de rezolvare, pentru asistenţă spirituală, fără cunoştinţe de
psihologie modernă?
A asista spiritual pe cineva
implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Să o recunoaştem: tradiţia
spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu
psihicul omului. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu
psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. Cel care, în
zilele noastre, asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice –
descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice, nevroze, răni interne
sau fale reprezentări – , poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire.
În ce anume vedeţi aportul
principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi
psihologia credinţei?
Psihologia nu pune în ordine
problemele religioase. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei
noastre, asupra concepţiilor infantile, asupra fugii din faţa realităţii
fiinţei noastre. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Şi mai exact
psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat
încredere pe calea mea spirituală. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă
conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele.
Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. Într-adevăr, relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. În consecinţă, raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele, ceea ce poate face numai credinţa. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. Mai mult, psihologia are un rol critic, deja evocat, în privinţa vieţii spirituale. Ea poate să-mi arate dacă, prin intermediul spiritualităţii, nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit, o asemenea practică spirituală (sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii, la libertate interioară, la pacea inimii şi la armonia cu sine, este pentru că este vorba de o cale bună.
Unii credincioşi atenţionează
contra pericolului psihologizării credinţei. Unde sunt limitele pentru ca
psihologia să nu înlocuiască credinţa?
Psihologia nu trebuie să fie
norma ultimă a credinţei. Credinţa depăşeşte psihologia. Ea trebuie doar să se
confrunte cu psihologia. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea
psihică (şi deci ceva important ar putea să-i scape), ci deschiderea spre
Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu.
Ne întrebăm cu privire la
raţiunea pentru care omul, din punct de vedere psihologic, se poate scuza pe
sine de ceva fără ca apoi, din punct de vedere spiritual, să poată numi corect
lucrurile. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat (făţarnic, cu
perfidie) la o rană interioară…
Cu toată înţelegerea noastră
pentru atitudinea noastră, adeseori influenţată de propriile noastre răni şi
temeri, există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia, şi cu
aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm
apăsarea noastră. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte.
Vorbeam de faptul că mulţi tineri
vă citesc cărţile. Ori, ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât
cea a generaţiei dumneavoastră. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii
sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală?
Practic pastoraţia tinerilor de
douăzeci şi cinci de ani. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor.
Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru
credinţă. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează
asupra lor decât de o indiferenţă reală. Eu cred că tinerii sunt deschişi
chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care
să-i atingă şi să le mişte inimile. De asemenea este capital să li se comunice
tinerilor o experienţă spirituală autentică. În acest caz vor veni bucuroşi.
Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide, depăşite sau
convenţionale, în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică, ci doar o
rutină. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare.
(Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu