 |
| Mergi pe urmele lui Isus... |
Și ne iartă nouă greșelile
noastre, precum și noi iertăm greșitilor nostri
Iartă-ne nouă greșelile,
datoriile: îi datorăm totul lui Dumnezeu. Nu existăm decât prin voința sa
creatoare, prin și pentru întruparea sa, care ne deschide căile desăvârșirii,
care ne readuce la el și ne dă harul său. "Creaturile sunt așezate pe
cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinității
dumnezeiești, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al
Moscovei.
A ne închide în noi înșine, a
refuza această relatie care ne dă ființa, înseamnă a ne lăsa pradă distrugerii și
morții, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacă dăm cuvântului latinesc nihil,
nimic, etimologia propusă de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, această
legătură fragilă, dar singura vie, care unește sămânța cu păstaia. Și chiar
acolo, poate că mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, răstignit,
coborât la iad, ne asteaptă pentru a ne ierta datoriile (păcatele).
Ar trebui să cităm textele cutremurătoare
ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Cristos
că vine la noi de bunăvoie, își declară iubirea și imploră iubirea noastră să răspundă
la a sa. În fata unui refuz el nu se retrage și nu se supără din cauza jignirii.
Respins, el așteaptă la ușă. Ca un adevărat îndrăgostit, El îndură ocările și
moare - pentru a învia și a ne învia, odată ce l-am primit. "Pentru tot
binele pe care ni l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, și în schimbul
ei ne iartă toate greșelile".
Și Cabasila, el însuși laic,
recomandă acelora ce trăiesc în lume, scurte meditații, un fel de aduceri
aminte. Să ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradă, că Dumnezeu
există și că ne iubeste. Nu exist decât prin tine, în tine, iartă-mă că uit
atât de adesea, ajută-mă să mă accept ca și creatură a ta, ca și cel dintâi
dintre păcătoși, un păcătos iertat, un mădular neînsemnat și dureros al
trupului tău, al Bisericii tale. Ajută-mă să mă accept, în aceste limite, pe
care le vrei tu, cu certitudinea că tu singur transgresezi orice limită...
"Doamne, toate sunt în tine,
eu însumi sunt în tine, primeste-mă", spune un personaj al lui
Dostoievski. Nu pot să fac un pas, nu numai pe stradă, dar nici în viață, decât
amintindu-mi de iertarea și de milostivirea lui Dumnezeu și de vointa sa ca eu
să exist, altfel și la de mine însumi și sentimentul suferinței mele m-ar
dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.
"Iartă-ne nouă greșelile",
căci tu ne-ai sortit nouă, tuturor oamenilor, să-ți devenim fii în Fiul tău, în
Isus Cristos. "Iartă-ne păcatele", numai acest strigăt ne poate
elibera, atât de narcisism cât și de descurajare, această oboseală de a exista,
care constituie fără îndoială, în zilele noastre, o formă majoră a păcatului.
Dar există o conditie fundamentală
pentru ca să putem trăi liberi și senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca
și noi să-i iertăm pe cei care ne-au greșit nouă.
Cum să nu amintim aici parabola
datornicului care nu-și poate plăti datoria (Matei 18,23-25) - și mai toți suntem astfel de datornici.
Un om datora împăratului o sumă
imensă și nu era în stare s-o plătească. Avea deci să fie vândut sclav, el și
familia lui. Dar împăratul, cuprins de milă, îi iartă datoria.
Odată scăpat, slujitorul îl
întâlnește pe tovarăsul lui, care îi datora o sumă modică. Îl ia de gât cu
cruzime și îl aruncă în închisoare. Stăpânul, înștiintat, îl dă pe mâna
chinuitorilor, spunându-i: "Slujitor rău, ți-am iertat datoria, pentru că
m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca și tu să ai milă de aproapele tău, așa cum eu
am avut de tine" (Matei 18,32-33).
Trebuie să întelegem bine sensul
parabolei. Dumnezeu nu-mi iartă greșelile pentru că, la rândul meu, le iert
celor care-mi greșesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru că
Dumnezeu mă iartă, mă readuce la el, mă lasă să exist liber, în harul său, și
pentru că sunt copleșit de recunostintă, de aceea îi eliberez pe ceilalți de
egocentrismul meu și-i las și pe ei să trăiască în libertatea harului...
Tot timpul așteptăm ceva de la
ceilalti. Ei ne datorează dragostea, atenția, admiratia lor. Nu celălalt mă
interesează, ci satisfacția pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt făcut
e vanitate și susceptibilitate. Și cum ceilalți mă dezamăgesc fără încetare și
nu-și pot plăti datoriile, îi urmăresc cu ranchiuna mea, îmi hrănesc pasiuni
negative la adresa lor, mă pierd într-un hățis de răzbunări greu de definit.
Sau, dimpotrivă, cu aerul demnitătii ofensate, mă retrag în coltul meu, sub
masca unei indiferente trufașe și îmi plătesc eu însumi ceea ce alții îmi
datorează, îmi plătesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.
Din punct de vedere psihologic nu
există scăpare în această lume pecetluită de moarte. Dar dacă întelegem că
lumea este un mormânt gol, inundat de o lumină venită din altă parte, dacă
întelegem că Dumnezeu, în Cristos, ne iartă de datoria noastră fundamentală,
moartea trupească și mai ales sufletească, atunci nu vom mai avea nevoie de
sclavi ca să ne putem crede noi înșine zei.
Vom întelege că ceilalti nu ne
datorează nimic. Ceilalți nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca și Dumnezeu, a
cărui imagine este, rămâne o persoană liberă, inaccesibilă, pe care nu aș putea
s-o stăpânesc decât răpindu-i libertatea, adică negând-o, la limită, ucigând-o.
Dar așa cum Dumnezeu cel de nepătruns mi se revelează mie prin harul său, și
celălalt, tot de nepătruns mi se poate revela tot prin har. Și atunci înteleg că
totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul
unui preot de țară.
Desigur, oamenii au relații de
drept, legea îndepărtează de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele
ucigașe, reglează raporturile exterioare dintre oameni și îi păzeste de
arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea și câteodată
uimirea.
Sfântul, spunea Simeon Noul
Teolog, este "săracul care își iubeste frații". Sărac, pentru că nici
el nu-și apartine, ci se naște fără încetare din Dumnezeu. De aceea este în
stare să fie aproapele tuturor... Noi nu suntem deloc sfinți. Totuși, în viata
de zi cu zi, trebuie să încercăm, fără pizmă, nici masochism, să respectăm
taina celuilalt, singurătatea lui, relația lui cu misterul.
Privind din această perspectivă,
cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuți. Merg cu ei
"din început în început, prin începuturi fără de șfârșit". Atunci
când promiscuitatea, cenzura, voința medicală, pedagogică sau pur și simplu
dornică să înteleagă totul, atenuează alteritatea, e de ajuns să fi puțin atent
pentru că apare un amănunt incomod, care scapă schematizărilor crude și atunci
distanța se restabilește între mine și celălalt, dureroasă și benefică,
distanta revelatiei.
Trebuie să știu uneori, în rugăciunea
tăcută, să ajung în acel "punct zero" unde nu îmi mai apartin, unde
nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a ști
că ceilalti există în afara mea, ca și mine, într-o interioritate la fel de
profundă, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, "despărțit de toți și
unit cu toți".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu