Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi
Îi cerem lui
Dumnezeu pâinea noastră, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem
nevoie. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a avea, pentru a o câstiga
cinstit, prin muncă, într-o civilizatie pe cât posibil cinstită (e un punct
asupra căruia voi reveni). Totuși, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har.
Pâinea este ceea ce mă tine în viată. Or, faptul de a continua să trăiesc
presupune o întrepătrundere incredibilă de circumstanțe favorabile, acumulate
de-a lungul zecilor de ani. Aș fi putut sau ar fi trebuit să mor de atâtea ori:
război, accident, cancer, insuficientă cardiacă, tentativă de sinucidere - sau
mai știu eu ce? O persoană sau alta, al cărei chip, voce sau rugăciune pentru
mine reprezintă și ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment
în altul. Altcineva, un copil poate, pe care aș vrea să-l apăr și să-l ghidez
în viață, îmi scapă cu desăvârșire.
Nu există decât
două ieșiri: fie spaima, și toate mijloacele de a o evita rămân fără succes, o
știm bine. Fie rugăciunea: pâinea noastră cea pe care ne-o asigură o întreagă
civilizație - hrana, îmbrăcămintea, locuinta, securitatea, această pâine pe
care ne-o dă acel fragil echilibru biologic sau psihologic, această pâine
constând și în atâtea afecte și amprente din care se hrăneste sufletul nostru,
recunoastem că o avem de la ține: dă-ne-o nouă astăzi. Sau pur și simplu: dă-ne
nouă ziua cea de astăzi. Sau dacă vrei să ne-o iei, ia-ne-o. Dacă este voia
ta, voi muri astăzi, sunt un slujitor nefolositor, eliberează-mă din acest joc
ciudat și străin, în fond... (Iob 1,20-21).
Astfel, să privim
fiecare zi ca pe o zi de har. Și mai mult decât atât. Noi cerem astăzi această
subzistentă, ca pe, adică pâinea împărăției. Or, pâinea împărăției este
Euharistia. Ceea ce îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sî primim orice pâine,
orice mijloc de subzistentă, ca și cum ar fi Euharistia, adică împărtășirea cu
trupul său, cu prezenta sa. În mistica evreiească se spune că prezenta, numitã schekhinah,
este exilată, din cauza orbirii noastre, în taina ființelor și a
lucrurilor.
Sarcina zilnică a
celui credincios este să descopere și să scoată la iveală scânteile Prezenței,
pentru ca ele să regăsească focul originar, nu abandonând materia, ci
transfigurând-o.
În A douăzeci și
cincea oră de Virgil Gheorghiu vedem un tăran român mâncând cu gravitate,
atenție și recunoștință, ca și cum s-ar împărtăși. Când masa este sărbătoare a
întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. "Dați mulțumire pentru
toate", spune Paul (n.tr. euharistie
= mulțumire).
Există un anumit
mod de a ne spăla, de a ne îmbrăca, de a ne hrăni, cu hrană sau cu frumusețe,
un anumit fel de a-l întâmpina pe celălalt, un fel euharistic. Și cred că mai
există un mod euharistic de a ne duce la bun sfârșit treburile zilnice, așa cum
sunt ele, monotone, grele, mereu aceleași (în fond, textul rugăciunii Tatăl
nostru vorbește de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate);
e nevoie de puțină detasare și pur și simplu să nu uităm de Dumnezeu, chiar dacă
nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea și, la limită, incapacitatea noastră
de a dărui.
Ajută-ne să
descoperim în ființele, lucrurile și situațiile actuale, chipul și cuvântul lui
Cristos cel care vine.
Tradiția ortodoxă
ne învată invocarea Sfântului Duh înaintea oricărei treburi de oarecare
importantă, iar la sfârșitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica
pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am așteptat-o
din partea femeii - desigur, în zadar, căci și femeia simte nevoia să fie
mângâiată -, ea este deja cu totul în împărătia lui Dumnezeu și ne ajută să
trecem și noi pe celălalt mal, ea este, într-o persoană creată, sinteza tuturor
formelor de tandrete și frumusețe. Faptul de a cere pâine sugerează ceea ce ar
trebui să fie legătura noastră cu pământul, căci pâinea înseamnă pământul
muncit de om. Omul, sau va distruge pământul, sau va face din el o Euharistie.
Pământul nu este
o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoană din pântecele pământului-mamă.
Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbește, la
risc; astăzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legătura omului cu
pământul, creștinii trebuie să propună o altă atitudine, nu aceea a unui
economism sau ecologism, oarbe și una și cealaltă, ci pe aceea a unei
responsabilități iubitoare și, încetul cu încetul, transfiguratoare.
"Terra-mamă, sora noastră", cum minunat spunea sfântul Francisc de
Asissi. Sora noastră, logodnica noastră, pe care trebuie s-o întâmpinăm cu un
respect nemărginit, pentru ca ea să ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele,
ci pâinea cea plămădită cu toată mireasma Împărătiei.
Cererea de pâine,
dacă vrem s-o spunem fără inconstientă sau ipocrizie, ne impune o altă exigentă:
aceea de a împărți cu celălalt. Comuniunea euharistică este o părtășie, este
inseparabilă de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gură de Aur. Socialismul
ateu, comunismul persecutor au apărut și pentru că lumea creștină n-a știut să
împartă; pentru că a păstrat "taina altarului", uitând-o pe aceea a
"fratelui". Drama, se știe, continuă și se agravează astăzi la scară
planetară.
Trebuie să
practicăm această părtășie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta,
în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit să se transforme în adevărate
comunităti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viață, s-o punem în valoare
în luările noastre de pozitie civice, la scară natională, în respectul și
primirea străinului, a emigrantului, pentru a-l asimila și în același timp
pentru a-i păstra propria-i cultură, dacă aceasta este dorința lui. Și de
asemenea, repet, la scara întregii umanități.
Putem să visăm, să
propunem, să precizăm o ordine economică mondială. Avem nevoie de economisti
riguroși și realisti, dar capabili să-și pună stiinta în slujba rugăciunii: dă-ne
nouă, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuință, și fă ca ea să fie și pâine a
împărăției, pâinea bunăvoirii frățești și a frumuseții.
Vorbind de viata
cotidiană, trebuie să înmultim cu răbdare tocmai aceste mici realizări, atât în
societătile bogate cât și în cele sărace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se
cere mai ales să adoptăm un nou stil de viață al cărui exemplu îl putem da noi
înșine, un stil bazat pe limitarea voluntară a propriului consum, în folosul
împărțirii cu ceilalți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu