Tatăl nostru (de Oliver Clement) [5]

Crucificarea Sfântului Petru (1660) - de Luca Giordano

Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ

Voia lui Dumnezeu nu este o vointă juridică ci un influx de viată, ceea ce dă existentă și o înnoieste când aceasta se rătăceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însăși, universul întreg susținut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu și umanitate, pentru ca "toți oamenii să se mântuiască", subliniază întâia Epistolă către Timotei. De aceea trebuie "să ne rugăm zilnic pentru ca toti să se mântuiască"; să ne rugăm pentru toți cei "care nu știu, nu vor sau nu pot să se roage" așa cum le cerea călugărilor săi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasă și bună, cum spune Facerea, este cufundată în orori. Lumina există, citim în prologul lui Ioan, dar există și întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Și cum iubirea nu se poate impune fără să se nege pe sine, această atotputernicie - în stare să creeze ființe care-o pot refuza - această atotputernicie este și o atotslăbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumină. Dumnezeu respectă libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea să nu fie biruită de întuneric, el se întrupează și coboară în moarte, în iad, pentru ca să existe de aici înainte un loc unde voința omului să se poată uni cu voința divină. Acest loc e Cristos. În Cristos, voința umană s-a alăturat cu durere și bucurie voinței Tatălui. Întru cel înviat, stând la dreapta Tatălui, voia lui Dumnezeu se împlinește pe pământ, ca și în cer.

De aceea este de ajuns să aderăm la Cristos cu toată fiinta noastră. "Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi. Luati jugul meu asupra voastră și învățați-vă de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veti găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul meu e bun și povara mea este usoară" (Mt 11, 28-30). Împărătia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa și pe pământ "nu este din această lume" și nu în istorie se va realiza ea. Rugăciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dă astfel, despre politică, o nuantă de ironie, de realism și răbdare, ea laicizează exercițiul puterii, relativizează ideologiile și entuziasmele istoriei - istoria forțelor colective, în sens marxist. Într-o primă etapă, nu visăm să transformăm societatea în paradis, ci luptăm, pentru ca ea să nu devină un iad, să-i mentinem echilibrele necesare, că e vorba de "separarea puterilor" a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonă - și protestantă - despre Stat. Omul rugăciunii și al speranței evită pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât și amărăciunea revoluționarilor, pe care în mod sigur îi dezamăgesc revoluțiile, cele nefăcute, ca și cele prea bine făcute. El știe că nu se va șfârși niciodată cu prostia și cu ura, dar nu e un motiv să se resemneze.

În același timp, trebuie să spunem, odată cu Serghei Bulgakov, că "istoria nu este un culoar vid". Această imensă fortă de viată, de viată adevărată pe care învierea a adus-o în lume și care se revarsă din potirul euharistic și din rugăciunile sfinților, nu lucrează numai în destinele individuale. Societatea și cultura, și ele sunt dimensiuni ale persoanei și ale relației interpersonale.

Creștinătatea a încercat o sfințire a culturii, nu fără succes, dar a îngrădit din ce în ce mai mult libertatea. Astăzi ține de biserică să se elibereze de nostalgii, de voințe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pământ tainic de unde se vor ridica pădurile viitorului. Nu singură de altfel, ci în colaborare cu toate cercetările convergente, cu cele creștine întâi de toate, cu toate așteptările și intuițiile culturii contemporane: fie că e vorba de noile reflecții despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitată a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrătură a neantului se ocupă de relație și de chip, fie că e vorba despre deschiderile științei sau despre critica economismului.

Odată cu prăbușirea ideologiilor și cu evolutia nihilismului, vine vremea unui creștinism creator. Gânditori altfel necreștini, ca Gramsci și Foucault, ne-au sugerat că adevărata infrastructură a istoriei este cultura. Iar noi știm bine, cultura, cu condiția să nu devină un fals, se hrăneste din spiritual. Ea ca și în tectonica "plăcilor": e suficient ca plăcile cele mai profunde ale scoartei terestre să se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafată să aibă loc cutremure. Adevăratele revoluții sunt revoluțiile spiritului, spunea Berdiaev.

"Revoluția conștiințelor", spune astăzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religioși, mai ales francezi și ruși din prima jumătate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.

În anii care vin va trebui să apară initiative și propuneri creștine în chiar interiorul societătii civile și al culturii. Va fi important că însiși crestinii, pe cât posibil în grupuri sau susținuți de comunitățile bisericești, să propună noi atitudini, să inventeze noi forme de viată și de muncă în profesia lor, la școală, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei și ale mizeriei, unde încolțește violența...

Nu va exista niciodată, decât poate ca un ideal și ca un catalizator, o "civilizație a iubirii". Va exista întotdeauna, în viața colectivă, un fond de impulsuri iraționale, pe care trebuie să știm să le stăpânim, să le folosim, să le controlăm (și aici machiavelicii moderati și lucizi fac mai mult decât naivii mânjiți cu sentimentalisme).

Numai șfintenia este cea care poate vindeca răul din rădăcină. Dar șfintenia trebuie, ca și Evanghelia, să introducă în societate o tensiune, un ferment sau o rană care să constituie însuși locul libertății spiritului. Și dacă nu poate exista o "civilizatie a comuniunii" depline și definitive, trebuie să deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franța, pe poduri și șosele, "căi de mică comunicatie"!

(Sursa: http://www.nistea.com/clement_tatalnostru.htm#top).