 |
| Vincent Van Gogh |
Vie împărăția ta
După Tatăl și Cuvântul prin care
acesta se revelează, iată-l și pe Duhul sfânt. Căci o variantă foarte veche a
Evangheliei după Luca înlocuieste "vie împărătia ca" prin "vie
Duhul tău cel sfânt".
Să vină Duhul tău cel sfânt și
să ne împărtăsească de împărăția ta:
slava ta, „schekhinah”, energiile tale, harul tău, lumina ta, viața
ta, puterea ta, bucuria ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.
Împărăția, cerul nou și pământul
nou sunt cerul și pământul înnoite în Cristos, pătrunse de harul Duhului, care
este viața curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Cristos
constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar
acest foc este acoperit de zgură și cenusă, învelisul opacității și al urii
noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.
"Vie împărăția ta"
înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Cristos, îndepărtând
zgura și cenusa. Căci împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic
prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din
parusie.
Nu trebuie să ne temem de aceste
momente, de această plenitudine - "pleroforia"
- de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune
dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de
încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșneste într-o intuire a adevărului,
a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior
al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea
patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui
februarie, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile
agoniei, când fața unui mort se înseninează și când, notează Franz Rosenzweig,
"individul renunțând la cele din urmă rămășite ale individualitătii sale și
întorcându-se la origini, sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea
ultimă..."
În toate aceste momente, și se
cunosc și multe altele, împărăția ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât
de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai
paști, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare
încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, și chipul este numai
privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pământul e sfânt, e o taină, și
stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.
Să fim bine înteleși. Există o
apropiere narcisistă, grotesc sau tragic avidă de plăcere, de pofta de a fi.
Aici se combină cele două patimi de căpătâi, lăcomia trupului și mândria
cugetului... omul riscă atunci să se descompună, cum spunea Kirkegaard, în
"mici eternități de plăcere". Din ființe și lucruri, el nu vede - și
aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidenta simțurilor,
ceea ce se poate gusta.
Dar plăcerea, bucuria de a fi,
resimtițe cu o anumită distantare interioară, cu recunoștință, în respectul
pentru ființe și lucruri și în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie
nepătimasă, în sensul ascetic al cuvântului "patimă", adică neidolatră.
Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a împărăției... Ritmul
respirației - "să respiri, o, nevăzut poem!", spune Rilke -, mireasma
pământului după furtună, nesfârșita, isihasta
răsucire și dezrăsucire a valurilor și a nebuloaselor, "cântarea cântărilor"
unei mari și nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate
acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a împărăției.
Actul creator care generează
frumusețea și iradiază viată și iubire, surâsul unui copil foarte mic, care își
descoperă existența în mirosul, privirea și vocea mamei, toate pot deveni amintire
a raiului, preînchipuire a împărătiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu
celui viu, poruncile lui Cristos - care se rezumă în iubirea de Dumnezeu și în
iubirea pentru aproapele și pentru tine însuți: e atât de greu să te accepți - și
totuși: "iubeste-ti aproapele ca pe tine însuți" -, poruncile
lui Cristos ne apar ca niște căi ale responsabilității și comuniunii.
Revelatia împărătiei constă cu
adevărat în aceea că nimic nu este mai presus de persoană și de comuniunea
dintre persoane. Dreptate, adevăr, frumusețe, încetează de a mai fi niște legi,
pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastră, prin umanitatea
lui Cristos, la energiile divine corespunzătoare.
Și dacă nu reușești să "păzești
poruncile", nu te considera niciodată pierdut, nu te crispa într-un mod
moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rușinea și decăderea
ta, se află Cristos. Întoarce-te către el, lasă-l să te iubească, să-ți dea din
puterea lui. Degeaba te îndârjești la suprafată, inima e cea care trebuie să
se transforme.
Nici măcar nu trebuie să începi
prin a încerca să-l iubești pe Dumnezeu, ci numai să înțelegi că el te iubește.
Și dacă iubirii i se răspunde cu iubire, dacă inima profundă se trezește,
atunci însăși viata lui Cristos, adică suflarea Duhului va crește în tine. Va
trebui numai, și chiar o vei dori de acum încolo, să îndepărtezi piedicile,
împietrirea, tot noroiul care astupă izvorul din străfundul sufletului tău.
Va trebui, la un moment dat, să
respiri mai profund decât aerul acestei lumi, "să respiri Duhul", cum
spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine să întâlnească, să
elibereze, să exprime geamătul creației, așteptarea cosmosului, despre care
întreaga Biblie ne spune că e în lăuzie, în facere: cosmogeneză și, de la întrupare
încoace, hristogeneză (de ce n-am
relua, în afara unei sistematizări contestabile, termenii introduși de
Teilhard?), unde omul trebuie să se comporte ca un rege, un preot, un profet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu