marți, 12 noiembrie 2013

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [4]


Vincent Van Gogh


Vie împărăția ta

După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se revelează, iată-l și pe Duhul sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "vie împărătia ca" prin "vie Duhul tău cel sfânt".

Să vină Duhul tău cel sfânt și să ne împărtăsească de împărăția ta: slava ta, „schekhinah”, energiile tale, harul tău, lumina ta, viața ta, puterea ta, bucuria ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.

Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Cristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Cristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenusă, învelisul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărăția ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Cristos, îndepărtând zgura și cenusa. Căci împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din parusie.

Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșneste într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februarie, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează și când, notează Franz Rosenzweig, "individul renunțând la cele din urmă rămășite ale individualitătii sale și întorcându-se la origini, sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."


În toate aceste momente, și se cunosc și multe altele, împărăția ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai paști, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, și chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pământul e sfânt, e o taină, și stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Să fim bine înteleși. Există o apropiere narcisistă, grotesc sau tragic avidă de plăcere, de pofta de a fi. Aici se combină cele două patimi de căpătâi, lăcomia trupului și mândria cugetului... omul riscă atunci să se descompună, cum spunea Kirkegaard, în "mici eternități de plăcere". Din ființe și lucruri, el nu vede - și aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidenta simțurilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plăcerea, bucuria de a fi, resimtițe cu o anumită distantare interioară, cu recunoștință, în respectul pentru ființe și lucruri și în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepătimasă, în sensul ascetic al cuvântului "patimă", adică neidolatră. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a împărăției... Ritmul respirației - "să respiri, o, nevăzut poem!", spune Rilke -, mireasma pământului după furtună, nesfârșita, isihasta răsucire și dezrăsucire a valurilor și a nebuloaselor, "cântarea cântărilor" unei mari și nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a împărăției.

Actul creator care generează frumusețea și iradiază viată și iubire, surâsul unui copil foarte mic, care își descoperă existența în mirosul, privirea și vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a împărătiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Cristos - care se rezumă în iubirea de Dumnezeu și în iubirea pentru aproapele și pentru tine însuți: e atât de greu să te accepți - și totuși: "iubeste-ti aproapele ca pe tine însuți" -, poruncile lui Cristos ne apar ca niște căi ale responsabilității și comuniunii.

Revelatia împărătiei constă cu adevărat în aceea că nimic nu este mai presus de persoană și de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevăr, frumusețe, încetează de a mai fi niște legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastră, prin umanitatea lui Cristos, la energiile divine corespunzătoare.

Și dacă nu reușești să "păzești poruncile", nu te considera niciodată pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rușinea și decăderea ta, se află Cristos. Întoarce-te către el, lasă-l să te iubească, să-ți dea din puterea lui. Degeaba te îndârjești la suprafată, inima e cea care trebuie să se transforme.

Nici măcar nu trebuie să începi prin a încerca să-l iubești pe Dumnezeu, ci numai să înțelegi că el te iubește. Și dacă iubirii i se răspunde cu iubire, dacă inima profundă se trezește, atunci însăși viata lui Cristos, adică suflarea Duhului va crește în tine. Va trebui numai, și chiar o vei dori de acum încolo, să îndepărtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupă izvorul din străfundul sufletului tău.

Va trebui, la un moment dat, să respiri mai profund decât aerul acestei lumi, "să respiri Duhul", cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine să întâlnească, să elibereze, să exprime geamătul creației, așteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune că e în lăuzie, în facere: cosmogeneză și, de la întrupare încoace, hristogeneză (de ce n-am relua, în afara unei sistematizări contestabile, termenii introduși de Teilhard?), unde omul trebuie să se comporte ca un rege, un preot, un profet...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu