Convertiţi-vă!
Lecturi biblice: Isaia 11,1-10; Romani 15,4-9; Evanghelia Matei 3,1-12; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântul de astăzi este o chemare la convertire, al cărei rezultat este pacea cu Dumnezeu, cu omul și cu orice făptură. Mai precis, convertirea este o dispoziție umană care permite Duhului Sfânt să lucreze miracolul păcii. Cei doi termeni – convertire și Duh – dobândesc, în cele trei texte ale liturgiei, semnificații diferite: în prima lectură este descrisă creația adusă la pace prin prezența Duhului în timpul mesianic: „în ziua aceea, va ieşi o mlădiţă din trunchiul lui Iese şi un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui; se va odihni peste el Duhul Domnului” (Is 11,1-2). Scrisoarea către Romani își focalizează în această lume pacificarea relațiilor trăite după modelul lui Cristos: „primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Cristos v-a primit pe voi, spre gloria lui Dumnezeu!” (Rom 15,7). Textul din Evanghelia după Matei, prin lucrarea lui Ioan Botezătorul, trasează calea spre convertire: „a venit Ioan Botezătorul predicând în pustiul Iudeii; el zicea: «Convertiţi-vă!»” (Mt 3,1-2). E drumul pe care merge Isus: o viață simplă și sobră, „pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 3,2).
În prima lectură (Is 11,1-10), Isaia este profetul apropierii lui Dumnezeul. Mesajul său anunță venirea din „rădăcina lui Iese” care pronunțat într-un moment în care Israel, fără să-i pese de corupția morală în care se chinuia, căuta protecție de la cei puternici ai lumii și nu la Dumnezeu. Glasul profetic îl înfățișează pe Mesia așteptat ca un descendent al regelui David: „în ziua aceea, va ieşi o mlădiţă din trunchiul lui Iese şi un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui” (v. 1). Odată cu prăbușirea armatei asiriene (cf. Is 10,27-34), încolțește „vlăstarului lui Iese”, tatăl lui David: un vlăstar iese din trunchiul lui Iese, răsare din rădăcinile sale. Se credea distrusă „casa lui David”; dar a mai rămas un „rest” mic. Și tocmai acest „rest” îl va da pe Mesia. În timp ce „giganții pădurii” se fărâmițează, „tulpina lui Iese” crește în tăcere. Este capabil să acționeze în virtutea Duhului Domnului care locuiește în el. Regele-Mesia este cu adevărat „Unsul” lui Dumnezeu, asupra căruia se odihnește „Duhul Domnului”, adică izvorul tuturor darurilor de care are nevoie un rege înțelept: daruri rare, care se găsesc „împrăștiate” între marile figuri ale trecutului: Abraham, Moise, David... se concentrează asupra Mesiei. În „împărăția” sa, el îi apără pe cei smeriți și săraci. În a doua parte este descrisă pacea universală în „împărăția mesianică” cu celebrarea unei imagini paradisiace a îmblânzirii fiarelor sălbatice: „atunci, lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu […] vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi” (v. 6). Este armonia dintre bestiile sălbatice și animalele domestice. Frumoasă profeție! „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării” (v. 9). Textul constituie un poem mesianic ce prezintă trăsăturile esenţiale ale viitorului Mesia: din rădăcina lui David, va fi plin de duhul profetic, va face să domnească între oameni dreptatea: e reflexul pământesc al sfinţeniei lui Dumnezeu care va restabili pacea paradisiacă, rod al cunoaşterii Domnului. „Cartea lui Emanuel” (cap. 7-12) se încheie cu un triumf al credinței: „în ziua aceea, rădăcina lui Iese va fi ca un steag pentru popoare; pe el îl vor căuta neamurile şi locuinţa lui va fi glorioasă” (v. 10). Așa va răsări un timp de pace care va învălui întreaga creație, pe evrei și neamurile.
În a doua lectură (Rom 15,4-9), Paul se adresează creștinilor din Roma divizați între evrei și neamuri sau păgâni. Apostolul îi sfătuiește pe toți să se lase călăuziți de spiritul Scripturii: „tot ce a fost scris de mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin statornicia şi mângâierea Scripturilor, să avem speranţă” (v. 4). Speranța este în întregime centrată pe Isus: este cheia pentru a înțelege continuitatea profundă dintre Mesia predicat de Ioan Botezătorul și deplina realizarea în Isus, care nu contrazice, nici nu desființează Legea și Profeții, ci le duce la împlinire. Paul scrie comunității din Roma să fie lumina lui Cristos printre păgâni. Apoi îi îndeamnă pe toți să se accepte unii pe alții, dându-le ca exemplu pe Domnul însuși, care i-a primit nu numai pe evrei, dar și pe neamuri [adică păgâni], pe care Dumnezeu nu i-a exclus în milostivirea sa: „Cristos s-a făcut slujitorul celor circumcişi pentru a împlini promisiunile făcute părinţilor […] şi pentru ca naţiunile păgâne să-l glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea sa” (v. 8-9). Isus este plinătatea promisiunii: în el totul a dobândit sens, adevăr și certitudine. Apostolul recomandă să avem aceeași atitudine față de frații și surorile noastre în credință pe care o avem: „primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Cristos v-a primit pe voi, spre gloria lui Dumnezeu!” (v. 7). Numai dacă lumea va vedea această iubire reciprocă va putea crede în Dumnezeu.
În Evanghelia după Matei (Mt 3,1-12) este mesajul lui Ioan Botezătorul ce dă de știre adevărul lui Dumnezeu, iar Isus mărturisește milostivirea sa; Ioan ne vorbește despre fidelitatea Celui care ne-a creat, iar Domnul ne relatează despre iubirea sai; Ioan indică drumul care duce înapoi la Dumnezeu, iar Isus mărturisește așteptarea nerăbdătoare a lui Dumnezeu; Ioan ne invită, prin exemplul său, să aducem roade demne de convertire, iar Isus prezintă „fructul” milostivirii divine. Nu ne mirăm dacă Ioan Botezătorul vorbește despre „securea” pusă la rădăcina pomului, în timp ce Isus vorbește despre viticultorul care lucrează la rădăcinii pomului, o îngrășește și o fertilizează. Botezătorul a putut să sesizeze izbucnire sau apariția neașteptată lui Dumnezeu în istorie anunțând cu toată puterea promisiunile lui Dumnezeu că nu vor da greș, că „timpul este aproape”. Anunțul lui Ioan constă în două propoziții. Prima: recunoașteți-vă propriile greșeli și corectați-vă! „A venit Ioan Botezătorul predicând în pustiul Iudeii. El zicea: «Convertiţi-vă!»” (v. 1-2). Aceasta este chemarea la întoarcerea la Dumnezeu, repetată continuu de-a lungul secolelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul trebuie înțeles în sensul larg: este vorba despre viață sau moarte, mântuire sau ruină. A doua propoziție: „pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (v. 2). Profeții amenințau cu judecata lui Dumnezeu, ziua înfricoșătoare a Domnului. Dar, pentru Ioan, expresia „împărăția cerurilor” are un timbru luminos: e plină de speranță bucuroasă. „Împărăția lui Dumnezeu” este triumful Domnului la sfârșitul istoriei, fericirea deplină de a aparține definitiv lui Dumnezeu. „Erau botezaţi de el în râul Iordan mărturisindu-şi păcatele!” (v. 6). Ioan îi scufunda în apele Iordanului, pentru a simboliza curățarea de păcat. Era un eveniment unic, semn de convertire, de reînnoire interioară a omului, de deschidere spre mântuirea care era aproape. Cine se cufunda în râu, era un om nou, total orientat spre „împărăția lui Dumnezeu” care urma să vină în Isus, ce avea să boteze cu puterea Duhului Sfânt și cu focul Cuvântului său. Cu radicalismul profetic [însemnând o opoziție puternică față de mijloacele tradiționale], Ioan ne învață să așteptăm cu credința de nezdruncinat evenimentul cu contururi precise, imprevizibile ce este „venirea” lui Mesia, fără a putea cunoaște „cum”, a știut șă surprindă apropierea „împărăției” fără a o putea indica „granițele” ei, a trăit și a practicat convertirea fiind pe deplin conștient de „sărăcia” noastră la iubirea lui Dumnezeu. Făcând aceasta, predispune pentru ca alții să poată urma nu drumul său, ci pe „Acela” care vine după: e Mesia! Să răspundem chemării zilnice la convertire, prin disponibilitatea cu care percepem prezența lui Dumnezeu în viața noastră, conștienți păcătoșenie. Să ne apropiem de „Acela” care este vecin cu noi în milostivirea sa cu pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu