sâmbătă, 29 decembrie 2018

† Sfanta Familie: Isus, Maria şi Iosif (C): A intra în familia lui Dumnezeu [duminică, 30 decembrie 2018]

Isus găsit în tempul la 12 ani.
A intra în familia lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (30 decembrie 2018)
Lecturi: 1Samuel 1,20-22.24-28; 1Ioan 3,1-2.21-24; Evanghelia Luca 2,41-52; lecturi

Omilie

Astăzi celebrăm sărbătoarea Sfintei Familii din Nazaret. Isus, născut printre noi, ne invită în casa sa unde a trăit mulți ani cu Maria și Iosif.



Prima lectură, luată din cartea lui Samuel (1Sam 1,20-22.24-28), ne prezintă un episod asemănător cu cel din evanghelie, întâmplat cu două mii de ani înainte de venirea lui Cristos. Doi părinți evrei – Ana,  cea sterilă  și Elkana –, venind de la Rama în Casa Domnului la Șilo, au oferit pe fiul lor pentru slujirea în templu. Prin rugăciunea făcută cu insistență a primit din partea lui Dumnezeu un fiul pe care l-a numit Samuel, nume care, după explicaţia Anei, înseamnă „de la Domnul l-am cerut!”[1]. După ce a crescut până de doi ani mama îl poartă la sanctuar. Intră la preotul Eli spunându-i: „Eu sunt femeia care stătea înaintea ta rugându-se Domnului. Pentru copilul acesta m-am rugat şi Domnul a ascultat cererea pe care i-am adresat-o. De aceea şi eu îl dăruiesc Domnului pentru toate zilele pe care le va avea de la Domnul” (v. 26-28). Micul Samuel este fiul promisiunii. Va rămâne în sanctuarul de la Șilo la școala preotului Eli; nu se întoarce la Rama, în munții Efraim, alături de părinții săi, dar va deveni ultimul judecător în Israel, profetul care-l va consacra pe regele Saul și pe David. Textul biblic descrie pactul de fidelitate dintre Ana şi Dumnezeu într-o dăruire reciprocă: „Eu m-am rugat şi Dumnezeu a răspuns. Acum Domnul cere şi eu îi răspund”. Dumnezeu nu va fi învins în generozitate! Domnul dă, nu ia. Astfel Samuel este expresia unui dublu dar: darul lui Dumnezeu făcut Anei şi darul Anei făcut Domnului. Să ne gândim: copiii nu aparțin numai părinților. Aceștia din urmă nu sunt proprietarii copiilor lor. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Maternitatea și viața sunt un dar divin. De aceea urmează „cântecul Anei” (1Sam 2,1-10) considerat prototipul imnului Magnificat al sfintei Fecioare Maria [„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”] (Lc 1,46-55).





În a doua lectură, sfântul Ioan (1In 3,1-2.21-24) ne invită să facem un pas mai departe, ne cheamă cu insistență la o morală pascală: „ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem!” (v. 1). Ioan consideră creștinul în realitatea lui concretă în comuniune cu Tatăl și cu Fiul; stabilește între Dumnezeu și om o relație: primul „tată” și al doilea „copil”. Este o realitate încă ascunsă, ce se va revela când Isus se va manifesta: „știm că atunci când se va arăta [Cristos], vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (v. 2). Imensa dragoste a lui Dumnezeu ne conduce până la a intra în familia sa: el  a vurut „să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (v. 1). Toate familie trebuie să fie oglinda iubirii divine. Familia umană ne trimite la o altă familie: aceea a lui Dumnezeu. Iubirea omenească evocă iubirea Tatălui care ni l-a dăruit pe Fiul său. Familia are valoarea de semn: trimite la misterul familiei din Nazaret în care a intrat Isus Cristos prin sfânta Maria și Iosif.


În Evanghelia după sfântul Luca (Lc 2,41-52) culmea celebrării de astăzi este familia din Nazaret într-un moment al istoriei sale – vizita la templu – în timpul pelerinajului anua la Paști. Nucleul central al acestei scene este Cristos șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i pe ei (v. 46). Isus are deja 12 ani şi la această vârstă evreul celebrează ceea ce astăzi israeliții numesc „fiul poruncii” [bar-mitzvah], adică intră în deplina responsabilitate în faţa Legii: expresia înseamnă tocmai „fiul Legii”, ținut de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ajuns oficial la maturitate, Isus descoperă realitate de Fiu al Tatălui.

Regăsirea copilului Isus în templu ar putea să pară un simplu fapt din viaţa familiară. Însă semnificaţia lui este mult mai profundă. Sensul este cuprins în întrebarea mamei şi în răspunsul copilului: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (v. 48-49).  Aici găsim primul cuvânt al lui Isus: este unicul în relatarea copilăriei. Un cuvânt al cărui sens nu l-au înţeles părinţii. Este un cuvânt neaşteptat şi cu o semnificaţie profundă. Spunând „tatăl tău”, Maria se gândea la Iosif. Spunând „Tatăl meu”, Isus se gândea la Dumnezeu. Contrastul este cu un înțeles precis, aproape dur. Cristos afirma originea sa de la Tatăl. Iar în întrebarea pe care o adresează părinţilor [„Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”], el dezvăluie ascultarea sa fără rezerve faţă de voința lui Dumnezeu Tatăl. „Cele care sunt ale Tatălui” pot fi casa, dorinţa, interesele, voinţa, proiectele. Este sugestivă expresia: „a fi în”, ceea ce se traduce cu „a se ocupa”. În realitate, „a fi în” este mai mult decât simplul, „a se ocupa”: exprimă atitudinea ce atinge persoana, existenţa. În acest „trebuia” – pe care după aceea Isus îl va relua pentru a arăta ascultarea sa până la cruce – se ascunde secretul cel mai tulburător al descoperirii sale, cel mai greu de înţeles.

Familia din Nazaret nu se sustrage de la această experiență. Neliniștea Mariei și al Iosif nu este tratată o escapada de adolescent, dar e evaluată de către Isus cu o intensitate mare. Apare neînțelegerea… „Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese” (v. 50), notează evanghelistul. Ce nu au înţeles? Că Isus aparţine Tatălui? Sau separarea lui de familie? Acel „trebuia”, pe care Isus îl va repeta de-a lungul misiunii sale, exprima „necesitatea” crucii [„Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie” (Lc 9,22)]. Ceea ce este sigur e că atât gestul lui Isus cât şi cuvintele sale au rămas un mister. Ascundea ceva ce avea să se dezvăluie după aceea: este identitatea profundă a lui Cristos care încă nu s-a descoperit [era cuprinsă în întregime în acel „trebuie”]. Va trebui să aşteptăm crucea lăsând să se vadă toată claritatea sa: „Tată […] îndepărtează potirul […], dar nu voința mea, ci a ta să se facă!” (Lc 22,42). Nicăieri, în tradiția evanghelică, umanitatea lui Isus nu este atât de evidentă ca aici. „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu!” (Lc 23,46). Fiul Mariei este Fiul lui Dumnezeu!

Asemenea Mariei, adevăratul credincios trebuie să primească misterul ascuns pe umerii tânărului evreu și să-l păstreze în inimă meditându-l. Maria „păstra” mai ales răspunsul lui Isus: „nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Aceste cuvinte i-au amintit faptul că acest tânăr era nu numai al său, ci al acelui Dumnezeu pe care ea însăşi îl slujea şi-l adora. Maria înţelege că trebuie să înceapă drumul greu al credinţei ce o făcea să descopere misterul ascuns în acest copil şi o va face să-l piardă tot mai mult pe fiul său pentru a-l avea ca un dar mântuitor din partea lui Dumnezeu la picioarele crucii. Se regăsește tocmai unde nu se aștepta: era Paștele în familie! Să medităm aceasta…





[1] Rădăcina „a cere” [šā al] ar conduce mai degrabă la numele Saul. Etimologia biblică se mulțumește aici cu o apropiere fonetică. Numele de „Samuel” vine mai degrabă de la šem l care înseamnă „numele (lui Dumnezeu) este «El»”.

bibliografia [anul C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Garcìa J. M., (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu