 |
Vindecarea femeii - de Simon Dewey.
Învierea fiicei lui Iair (1871) - de Ilia Efimovic Rypin.
|
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (1 iulie 2018)
Lecturi: Înţelepciunii
1,13-15; 2,23-24; 2Corinteni 8,7.9.13-15; Evanghelia Marcu
5,21-43; lecturi.
Omilie
De multe ori ne întrebăm: ce este
Dumnezeu și ce face? Un lucru putem fi siguri: Dumnezeu iubește viața. Textele
liturgice de astăzi ne anunța o veste bună de cea mai mare importanță: lucrarea
lui Dumnezeu este bună – este sămânța vieții fericite. Lecturile din această
duminică ne pun în contact cu realităţi pe care le experimentăm zilnic: boala
şi moartea. Încrezători în cuvântul Domnului suntem invitați să iubim viața cu
toate forțele noastre și să o împărtășim și altora.
Afirmarea Cărții Înţelepciunii din
prima lectură (Înţ 1,13-15; 2,23-24)
este că „ce e născut din lume este purtător de viață”. Se constată din Geneză: „Și Dumnezeu a privit toate cele
pe care le făcuse și, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Ceea ce se distinge este faptul că ceea ce până acum era
bun devine „foarte bun”. Domnul „a creat toate ca să existe” (v.
14); a creat omul pentru viața nemuritoare, adică pentru a participa la fericita
veșnicie. Nemurirea este viața fără de sfârșit lângă Dumnezeu. Această viață
are început. Moartea temporală este numai un eveniment extern care nu separă de
iubirea lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea
celor vii” (v. 13). Moartea nu întră în planul lui Dumnezeu, ci ea și-a făcut
intrarea în lume din invidia diavolului (v. 24). Veninul morții provine de la
șarpele din vechime, de la diavol, căci este un ucigaș încă de la început și
care are puterea morții [este Hades-ul,
numele grec dat Infernului]. Moartea înseamnă desfigurarea imaginii lui
Dumnezeu întipărite pe chipul omului. De aceea, înţeleptul susţine că Dumnezeu
nu poate fi „inventatorul” morții. Satana nu poate să-l oprească pe Dumnezeu să
iubească oamenii. Moartea păcatului și a nedreptății – sigilată de moartea fizică
– este sfârșitul disperat al păcătosului, dar darul lui Dumnezeu este dreptatea
în viața pământească care devine pentru cel credincios susținerea destinului
său glorios de nemurire fericită pentru că Dumnezeu este „iubitorul vieții”, nu
se găsește otrava care ucide.
Este o veste bună atât pentru
credincioșii evreii din Alexandria Egiptului – unde s-a format Cartea Înțelepciunii pentru evreii din diaspora greacă – unde este mediu
păgân, cât și pentru noi cei descurajați de atâtea boli și moarte. Există o
speranţă de biruinţă asupra morţii. „Dumnezeu nu a făcut moartea”. Și cu
puterea sa, Domnului va răspândi pe pământ, „dreptatea sa nemuritoare”. Înţeleptul
exaltă „viaţa” ca dar permanent făcut de Dumnezeu oamenilor.
Domnul nu încetează să ne umple
cu iubirea sa pe noi, oamenii, care suntem chipul sau imaginea lui Dumnezeu. Sfântul
Paul în Scrisoarea a doua către
Corintieni (2Cor 8,7.9.13-15) ia inițiativa într-o împrejurare dureroasă:
comunitatea creștină din Ierusalim se află în dificultate; situația materială
devine foarte critică. El se află în Macedonia, o provincie romană, care trăia
din agricultură. „Bucuria lor a fost mare în mijlocul necazurilor grele și a
sărăciei cumplite” (2Cor 8,2). Dar apostolul
a știut să provoace o mișcare de solidaritate în favoarea Bisericii mamă de la
Ierusalim. Împărtășind-o, ei îl urmează pe Isus care a dat totul chiar și viața
sa. „Isus Cristos, care, pentru voi,
deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă
îmbogăţiţi” (v. 9). Suntem o familie mare și în această familie, trebuie să
avem solidaritate unul față de altul. Acesta este mesajul pe care sfântul Paul
îl adresează corintienilor.
Evanghelia după Marcu (Mc
5,21-43) ne arată că Isus a trecut iarăși pe malul occidental al lacului
Tiberiadei. Este întâmpinat de o mare
mulțime. La sosirea sa, el întâlnește oameni încercați de suferință. El luptă
împotriva infirmităţilor şi a morţii. Mai întâi, a venit la el unul dintre
conducătorii sinagogii, Iair. Trebuie să-l fi căutat pe Isus, plecat la
Decapole [într-un ținut întins la sud de Marea Galileei, dincolo de Iordan, în
partea estică]. Marcu relatează: Iair „văzându-l, a căzut la picioarele lui şi
l-a rugat stăruitor, spunând: «Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile
peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască!»” (v. 23). În spatele acestui gest
stă o mare încredere în Cristos. Este ceva neobișnuit ca unul dintre
conducătorii sinagogii să se arunce la picioarele lui Isus! Iair își numește
fiica: „fetiță”. Este o alintare. Ce necaz! Singurul copil trage să moară! Aflăm
că avea doisprezece ani. Înseamnă că, conform obiceiului ebraic, se afla în
pragul căsătoriei. Însă, Iair cunoaște pe cineva, care mai poate să-l ajute, pe
Isus. El poate s-o salveze.
Dar iată că aici, în această
atmosferă zgomotoasă, o femeie care suferă de hemoragie, se apropie de el
pentru a fi vindecată. În timp ce Isus se îndrepta spre casa lui Iair, o mare
mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Femeia având hemoragie de doisprezece ani, auzind
despre Isus a venit pe la spate, prin mulţime, și i-a atins haina: „De voi
atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca” (v. 28). Îndată, hemoragia
ei s-a oprit. Femeia nu a rămas nedescoperită căci Isus a spus: „Cine mi-a
atins hainele?” (v. 30). Cristos nu se lasă influențat: „Privea de jur împrejur
s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând,
ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot
adevărul” (vv. 32-33). Isus nu spune: „ești vindecată”, dar spune: „Fiică,
credinţa ta te-a mântuit” (v. 34). Prin urmare poate fi integrată în comunitate
sa căci fusese excomunicată pentru boala sa. Și-a regăsi locul acolo.
Apoi au venit iar la Iair
spunându-i că fiica sa tocmai a murit și că e inutil să-l deranjezi pe Domnul.
Dar Isus îl invită la un act de credință: „Nu te teme, crede numai!” (v. 36). Fata
doarme și el o va trezi. E ca și cum s-ar ridica după ce s-a culcat. Cristos
intră în casă. Dă afară toată lumea. Păstrează pe tatăl și mama copilului și
câțiva discipoli. Nu face asupra fetei nici vreun gest de vindecare. A apucat-o
de mâna și a spus în limba aramaică: Talitha
qum! Verbul în greacă indică învierea din morţi. În limba Noului Testament
verbul „a se ridica” este sinonim cu a învia din morți. Evanghelistul Marcu se
grăbeşte să traducă expresia pentru ca cititorii să nu creadă că Isus a recurs
la cuvinte magice: „Fetiță, îți spun ridică-te!” (v. 41). Isus nu face nici o magie;
vorbeşte şi acţionează normal. A intrat în camera copilei, aşa cum face în
fiecare dimineaţă o mamă ce i-a spus cuvintele pe care le auzise de atâtea ori:
„Ridică-te!” Doar că, de această dată, Isus le rosteşte mai accentuat: „Îţi spun
eu: ridică-te!” Şi copila s-a ridicat. Isus i-a redat viaţa.
Minunea vrea să ne trimită la
credința în Cristos: numai datorită învierii lui Isus poate fi înțeleasă istoria
durerii și a morții. Moartea ne înspăimântă. Trebuie să o privim în față și să
o combatem așa cum a făcut-o Isus, pentru a o învinge. A plânge și a urla în
fața morții este inutil, nu servește la nimic. Este necesar să o combatem cu
decizie alungând drogurile, alcoolul, violențele, neglijența, dezinteresul,
lipsa de respect pentru normele de bază ale înţelepciunii.
Aceasta este esența istoriei evangheliei de astăzi: „Ridică-te din moarte!”
Aceasta este esența istoriei evangheliei de astăzi: „Ridică-te din moarte!”
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu