Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul

Cristos pe cruce - de Peter Paul Rubens.

De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către sfântul Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămâne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobândirea discernământului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sunt comune atât tradiţiei stoice, cât şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspândite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit).

Cu toate acestea, intuim că există în creştinism şi un element de noutate, în raport cu practicile „terapiei prin filozofie“ ale stoicilor – şi această noutate constă tocmai în aceea că Dumnezeul creştin nu seamănă deloc cu universul indiferent al stoicilor sau cu Destinul implacabil, ce nu lasă loc decât pentru o înţelepciune dobândită prin seninătate şi detaşare pesimistă, purtate cu mândria celui care nu se plânge niciodată de nimic. Dumnezeul creştin „s-a făcut om“ şi a ales să trăiască o viaţă plină de lipsuri, să fie dispreţuit şi detestat de oamenii importanţi ai timpului său şi să fie, în final, ucis ca un tâlhar, pentru crima de a fi mărturisit că imaginea legalistă a unui Dumnezeu care pune formalismul şi puritatea rituală mai presus de milă, de iubire şi de iertare este falsă. Dumnezeul creştin iese din paradigma stoică, pentru că a ales suferinţa şi tragicul – înţelepciunea Crucii – şi nu indiferenţa senină şi apatică.

Această alegere a lui Dumnezeu de a se revela pe sine mai ales prin iubirea tragică a Crucii face dificilă şi asocierea creştinismului cu un platonism al Formelor pure, care nu pot fi atinse decât printr-o raţionalitate luminoasă şi incorporală – asemenea celei din Republica, care exclude pasiunea, suferinţa şi dezordinea emoţională cu acelaşi zel cu care Platon îi evacuează pe poeţii tragici din cetatea sa ideală.

Dumnezeul vulnerabil de pe Cruce nu are, aşadar, nimic în comun cu idealurile stoice şi platonice. Unica filozofie morală care pare să întrevadă, chiar în limitele unei gândiri naturale, ceva din profunzimea Crucii este o filozofie care acceptă lecţia tragicului şi care nu respinge pasiunile şi emoţiile omeneşti – şi o asemenea filozofie morală este cea aristotelică.

Tragicul asumat şi transfigurat de Fiul lui Dumnezeu

Aristotel acceptă în toată opera sa (în mod explicit în Poetica, Politica şi Etica nicomahică) importanţa tragediei pentru educarea emoţiilor şi a pasiunilor în spiritul virtuţii, pentru ca acestea să poată participa la deliberarea morală practică, orientând agentul către alegerea acţiunilor bune – deşi bune în raport cu circumstanţele, întrucât Aristotel nu fixează un standard procedural universal pentru „acţiunea bună“. Altfel spus, pasiunile cultivate moral, cu ajutorul lecţiei tragediei, pot produce „dreap­ta dorinţă“, care este, pentru Aristotel, bine­le acelei părţi a intelectului care examinează experienţa concretă (Etica nicomahică VI 2,1139a).

În mod similar, am putea spune că educarea pasiunilor în spiritul virtuţii creştine are, la rândul ei, nevoie de lecţia unei tragedii – şi aceasta este, de fapt, chiar Patima lui Cristos. Patima Domnului, prezentată de Evanghelii, este singura tragedie consemnată vreodată, pentru că este mărturia unei inimaginabile fragilităţi şi neputinţe: vulnerabilitatea Fiului lui Dumnezeu, a lui „Dum­nezeu [născut] din Dumnezeu” (cf. Crezului de la Nicea-Constantinopole, Isus, Fiul lui Dumnezeu este „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl“).

Este mărturia a ceea ce i se întâmplă lui Dumnezeu atunci când alege să devină om. Prin alegerea sa de a pătimi pe lemnul Crucii, Fiul lui Dumnezeu a asumat şi, în acelaşi timp, a transfigurat tragicul, în ipostaza lui extremă. Tragicul presupune întotdeauna un conflict. Dar ce conflict poate fi mai mare decât asumarea neputinţei de către un om care este, în acelaşi timp, Dumnezeu? Ce conflict poate fi mai radical decât cel exprimat prin strigătul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ (Mt 27, 46; Mc 15, 34), adresat în clipa morţii Tatălui de Fiul care este „de o fiinţă“ cu El? Ce conflict poate fi mai teribil decât uciderea „Autorului vieţii“ (Fap 3,15) de către creaturile sale?

În faţa acestei tragedii extreme, a cărei semnificaţie mai profundă presupune, desi­gur, o înţelegere luminată de credinţă şi revelaţie, sunt posibile mai multe atitudini. Urmând o analiză complexă şi pătrunzătoare realizată de episcopul american Fulton Sheen asupra atitudinilor omeneşti în faţa Crucii – voi relua aici o parte din analiza personajelor care apar în timpul Patimii lui Isus, din conferinţa televizată a arhiepiscopului Fulton J. Sheen, The Cross („Crucea”), realizată în 1965 –, există mai întâi atitudinea spectatorului indiferent, descri­să ca o apatie. Cea de-a doua atitudine aparţi­ne celor plini de ură, şi este denumită antipatie. Cea de-a treia este a celor care reuşesc să pătrundă în mister, fiecare după înţelegerea lui, şi este caracterizată prin simpatie. Această clasificare este importantă, pentru că numai cea de-a treia categorie are deschiderea imediată de a primi lecţia tragediei Crucii, care educă nu numai pasiunile, ci şi inteligenţa şi spiritul – lecţia oferită de însuşi Cuvântul lui Dumnezeu prin Patima lui. Desigur, există speranţă creştină pentru orice suflet, indiferent de „categoria“ din care face parte. Totuşi, pentru cei care nutresc apatie sau antipatie faţă de Crucea lui Cristos, este mai întâi nevoie de o întoarcere sau o metanoia.

Prima atitudine, apatia sau indiferenţa, este, în conformitate cu analiza lui Fulton Sheen, caracteristică pragmatistului Pilat, care consideră, asemenea lui W. James, că adevărul înseamnă utilitate, senzualistului Irod, care doreşte să se delecteze cu ceva spectaculos, în genul unui miracol, materialistului Iuda, care vinde divinitatea pe treizeci de arginţi, şi soldaţilor care, după ce l-au răstignit pe Isus, au tras la sorţi pentru hainele lui – amatorilor de violenţă, indiferenţi faţă de suferinţa umană şi faţă de semnificaţia tragică a morţii unui om.

Cea de-a doua atitudine, antipatia, ura şi animozitatea, poate fi caracteristica oamenilor religioşi care se tem să accepte prea multă divinitate în religia lor, asemenea lui Caiafa, care şi-a sfâşiat hainele la auzul cuvintelor lui Isus, prin care recunoştea că El este „Cristos, Fiul Celui Binecuvântat“ (Mc 14, 61), sau asemenea fariseilor şi saduceilor care, deşi aveau o serie de divergenţe şi se urau reciproc (fariseii erau tradiţionalişti şi fundamentalişti, în timp ce saduceii erau modernişti), au uitat de neînţelegerile lor mai mărunte, unindu-se în ura lor comună împotriva Domnului. Ura este caracteristică şi celor care, asemenea unuia din tâlharii răstigniţi împreună cu Isus, tind să-l acuze pe Dumnezeu pentru suferinţa lor şi îi cer Domnului, la fel ca diavolul în timpul ispitelor din deşert, să dovedească faptul că El este Cristosul, printr-un miracol prin care îşi manifestă puterea („Izbăveşte-te pe tine şi pe noi!“ [Lc 23, 39]). Ura caracterizează şi grupul batjocoritorilor de lângă Cruce, care îl insultă pe Isus provocându-l, la rândul lor, să-şi dovedească divinitatea coborând de pe Cruce. Fulton Sheen compară acest grup cu intelligentsia care îl pune la încercare pe Dumnezeu cerând-i o religie fără Cruce, fără suferinţă şi fără un Mântuitor care coboară în mijlocul nedreptăţii oamenilor – o religie conformă cu aşteptările oamenilor, şi nu cu paradoxul lui Dumnezeu.

Misterul Crucii

Probabil că, dintre aceste două categorii, cea de-a doua, alcătuită din cei plini de ură, se poate întoarce la Dumnezeu mai uşor decât categoria indiferenţilor, precum evreii care s-au simţit „străpunşi în inimă“ (Fap 2, 37) după Rusalii, la auzul predicii sfântul Petru – dar cu toţii primesc, desigur, iertarea atunci când regretă ce au făcut, pentru că vina lor a provenit din ignoranţă („Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!“ [Lc 23, 34]).

Cea de-a treia categorie, caracterizată prin simpatie, cuprinde, cum observă Fulton Sheen, mai ales femeile. Conform relatărilor evangheliştilor, nici o femeie nu a greşit în faţa Crucii – bărbaţii, în schimb, da (inclusiv cea mai mare parte a apostolilor, care fugiseră înspăimântaţi de Cruce), deşi, desigur, şi printre bărbaţi au existat excepţii. Prima femeie care şi-a manifestat simpatia faţă de tragedia imi­nentă a Crucii a fost soţia lui Pilat, care şi-a implorat insistent soţul să nu-i facă nici un rău lui Isus. Apoi au fost femeile care plângeau pe drumul către Golgota şi încercau să-l consoleze pe Isus cu o spontană bunăvoinţă feminină, dar şi cu ceea ce Sheen numeşte „o simpatie prost plasată“ – Isus le răspunde, de aceea, că ar fi trebuit să plângă pentru ele însele, adică pentru păcatele lor, care sunt cauza reală a răstignirii sale, şi nu pentru El, un nevinovat care acceptă să fie răstignit pentru mântuirea lor. Primul dintre bărbaţii care intră în misterul Crucii este Simon din Cirene, un african forţat de soldaţii romani să ducă Crucea lui Isus, şovăitor la început, dar apoi cucerit de Cel care urma să fie răstignit; ulterior, cel de-al doilea tâlhar răstignit, deşi la fel de vinovat ca şi celălalt, îşi dă seama de gravitatea păcatului său şi de nevinovăţia lui Isus şi îşi mustră tovarăşul, rugându-l pe Isus să-şi amintească de el în paradis. Dintre toţi apostolii, numai Ioan manifestă o prietenie fidelă şi curajoasă faţă de Învăţătorul său, însoţindu-l până la picioarele Crucii, alături de Maica Domnului, Maria Magdalena şi celelalte femei care nu ezită să-l urmeze pe Cristos şi în ceasul durerii şi al morţii sale.

Toţi cei care manifestă simpatie nu numai la picioarele Crucii, ca Maica Domnului sau sfântul Ioan, ci şi din postura tâlharului răstignit pentru propriile lui fărădelegi intră în misterul tragediei Crucii care se sfârşeşte cu moartea şi Învierea. Totuşi, în raport cu dinamica lucrării Duhului Sfânt, ar fi o eroare să credem că numai acele suflete ar fi alese şi că înţelepciunea Crucii nu este destinată tuturor oamenilor, ca un adevărat mesaj universal al mântuirii. Dispoziţia oamenilor de a primi această înţelepciune într-un anumit moment poate să fie foarte diferită, dar mesajul esenţial al răstignirii lui Isus Cristos pe Cruce rămâne voinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe toţi oamenii („aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ [In 3, 16]).

 

Tereza Brîndușa Palade
(sursă: https://www.observatorcultural.ro; nr. din 06.04.2012).