 |
| Vegheați... |
Adventul – timpul vegherii
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (3 decembrie 2017)
Lecturi: Isaia
63,16b-17.19b; 64,2b-7; 1Corinteni 1,3-9; Evanghelia Marcu
13,33-37.
Omilie
Astăzi începe timpul Adventului –
adventus vine din limba latină care
înseamnă venire –, adică timpul aşteptării venirii lui Cristos în glorie; este Parusia, în greacă. Nu este un timp de
pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, ci de pregătire a acestui eveniment
despre care Isus însuşi le-a spus discipolilor săi că este evenimentul
definitiv, prin care va fi instaurată dreptatea lui Dumnezeu şi se va împlini Împărăţia
vestită de el. Strigătul Bisericii în acest timp este acela al Miresei care,
împreună cu Duhul, se roagă: „Vino, Doamne Isuse! Marana tha!” (Ap 22,20). Adventul
este proclamarea „acțiunii” lui Dumnezeu care „sfâșie cerurile” și provoacă
„reacția” oamenilor din toropeala „nopții” de păcat și de izolare. Iubirea lui
Dumnezeu și speranța omului se încrucișează în inima Adventului. Ceasul
reîntoarcerii sale nu este cunoscut: îl așteptăm. Aşteptarea Domnului nu
trebuie să ne înfricoşeze, să ne fie frică să-l întâlnim; este necesar să facem
conturile cu propria viaţă, în fiecare zi, pentru a fi gata „cu mijlocul încins”
şi „cu lumânarea aprinsă”, cu hainele de sărbătoare cusute cu firul dreptăţii.
În lumina revelaţiei biblice distingem cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii trei
veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa
trupului pe care o sărbătorim la
Crăciun , venirea în glorie pe care o aşteptăm în speranţă la
sfârşitul lumii şi venirea tainică pe care o
invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru” – „vie împărăţia ta!” şi pe care o
celebrăm în sfintele Sacramente.
În prima lectură luată din cartea
lui Isaia (Is 63,16b-17.19b;
64,2b-7) este prezentat un profet necunoscut – chemat de studioși al „Treilea
Isaia” (Is 55-66) – care a trăit prin
secolul șase înainte de Cristos. Rugăciunea sa cere intervenția lui Dumnezeu în
favoarea poporului său aflat în primejdii. Israel, așa cum ne spune istoria, a
fost dus în sclavie în Babilon, dar în anul 539 î. C. regele persan Cirus i-a
restituit libertatea și poporul s-a întors acasă. A găsit terenurile ocupate de
alții. Erau săraci chiar dacă erau plini de așteptări și de vise. Voiau să
construiască un nou templu Domnului, dar lipseau mijloacele și se loveau de
dificultăți și pericole de orice fel. Acel profet, cu rugăciunea sa în numele poporului,
exprima așteptările lui Israel, neliniștile și temerile sale. Îl rugau pe
Dumnezeu să vină în întâmpinarea poporului. „O, dacă ai despica cerurile şi ai
coborî!” (v. 19). Era cererea înflăcărată a unui salvator și eliberator. Era rugă
unui popor umilit, zdrobit și împrăștiat și mărturia liturgiei primilor evrei
reîntorși în Palestina după edictul lui Cirus. Dumnezeu este recunoscut ca
tată: „tu, Doamne, eşti tatăl nostru; numele tău este «Răscumpărătorul nostru»
din veşnicie” (v. 16). După experienţele falimentare ale exilului, poporul recunoaşte
incapacitatea sa de mântuire cu propriile fapte şi iniţiative; admite că este
vinovat şi recunoaşte aceasta; se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu „tată”
şi „eliberator”. Profetul reaprind focul speranţei. Acesta este modelul
așteptării Adventului.
În Scrisoarea sfântului Paul
către Corintieni (1Cor 1,3-9) creştinii
acţionează încă plini de entuziasmul tipic comunităţii de la început care
aşteaptă venirea glorioasă a Domnului dintr-un moment în altul – adică Parusia, întoarcerea triumfală a lui Isus. Apoi, prelungindu-se timpul
aşteptării, fervoarea lor scade, şi atunci, Paul trebuie să intervină prin
cuvinte puternice, voind să-i facă să reia drumul credinței şi să trăiască în aşteptare
în care nu se doarme, ci se lucrează. El nu menționează caritatea, deoarece
comunitatea este încă pradă diviziunilor, dar răsună în fiecare zi „mărturia
lui Isus Cristos” (v. 6), adică Evanghelia care este prezentată ca o proclamare
a Domnului. În ziua stabilită de către Tatăl, el ne va introduce în
Împărăţia sa. Este marea întoarcere a lui Cristos pe care o aşteptăm în credinţă.
În anul B, din ciclul trienal
liturgic, suntem călăuziţi de Evanghelia
după sfântul Marcu: este cunoscută ca „Evanghelia catehumenului”,
adică a persoanelor adulte care se pregăteau pentru primirea botezului.
Evanghelistul conduce treptat la descoperirea identităţii lui Isus, povestind
lucrările şi minunile lui Cristos, spre a-i accepta apoi învăţătura şi păşi pe
urmele lui ca adevăraţi ucenici. Totul va culmina cu mărturisirea centurionului
roman de pe Golgota, care văzându-l pe Isus răstignit cum şi-a dat sufletul, a
exclamat: „Cu adevărat omul acesta era
Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15,39).
În Evanghelia de astăzi (Mc 13,33-37), Isus repetă de patru ori acest cuvânt: „vegheaţi”. Este
cuvântul de ordine al lui Cristos, chiar înainte de plecarea sa la Tatăl: „vegheați!”
Textul este un refren continuu alături de un altul: „Aveți grijă!” (cf. Mc 13,5.9.23). Isus ne invită la
priveghere şi rugăciune: „„Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi
timpul!” (v. 33). Vorbeşte despre un om
care pleacă de acasă fără să spună când se va întoarce şi dă putere
servitorilor săi. Ce înseamnă această putere? Pentru noi nu este clar. Putem să
ne gândim la administrarea bunurilor sale. Şi asta înseamnă adevărată putere
pentru cine are în mână bunurile stăpânului. Marcu insistă asupra atitudinii pe
care trebuie să o aibă servitorii. Stăpânul a plecat dar nu a luat cu el cheia
casei. Timpul întoarcerii este necunoscut. La orice oră ar veni, Domnul vrea să
fie primit. Va fi o venire surprinzătoare, dar sigură. Această nesiguranţă cere
de la servitori o stare de vigilenţă. Nu pot dormi liniştiţi. Trebuie să
vegheze.
Aici stă totul: cum înţelegem
cuvântul veghere. Este o virtute foarte dragă primilor creştini. Ce este vegherea?
Isus nu ne cere să nu dormim nici de a petrece nopţi nedormite luptând
împotriva somnului. Noapte de care vorbește este noapte disperării, a unei lumi
care se lasă dusă de la voia întâmplării. Aceasta este atunci când indiferența,
egoismul şi violenţa primează asupra iubirii. A veghea este atitudinea celui
care stă atent, la post său, ca portarul. Vegherea are două feţe: a fi atenţi la
ocaziile rele care se prezintă în fiecare zi dar şi a fi gata să surprindem
multele ocazii ale binelui tot atât de numeroase. A veghea înseamnă a ne
angaja, a munci pentru Împărăţia lui Dumnezeu…
Adventul este împotriva lenei, a
plictiselii, a nostalgiei. Adventul este un timp liturgic care înseamnă
dinamicitate, așteptare, speranță, mișcare, căutare, neliniște, vigilență…
Să ne ajute Dumnezeu să veghem în credință!
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu