sâmbătă, 16 septembrie 2017

† Duminica a 24-a de peste an (A): O comunitate de oameni iertaţi care iartă [17 septembrie 2017]

Iertarea creștină.

O comunitate de oameni iertaţi care iartă  
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 septembrie 2017)

Lecturi: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35.

Omilie

Liturgia cuvântului din această duminică ne învață tema iertării; este vorba despre  importanța crucială a iertării. Iertarea este esențială pentru o comunitate creștină.

În lectura întâia (Sir 27,30-28,7) citim din Ben Sirach: „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos se lasă stăpânit de ele” (v. 30). Este un fragment dintr-o carte de înțelepciune ce vrea să transmită idealul vieții tradiționale religioase la o comunitate ebraică din Egipt, din secolul al 2-lea î. C., mult fascinată de cultura greacă. Scrierea cărții este în jurul anului 185 î. C. Autorul denunţă răzbunare şi recomandă iertarea. Înțeleptul învață legea fundamentală prin care familia și comunitatea continuă să rămână în picioare: este legea iertării. „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea!” (v. 2). Sunt condamnate ura ascunsă și răzbunarea și lăudate iertarea și milostivirea. Dumnezeu nu acceptă absurditatea mâniei inimii umane (v. 3). Cine neagă iertarea semenului său, acela poate să obțină iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele sale? Nicidecum. Supărarea şi mânia, nu numai că duc la distrugerea raporturilor umane, ci rup şi alianţa cu Dumnezeu împiedicând iertarea divină.


În a doua lectură, sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (Rom 14,7-9) ne dă sfaturi practice pentru viaţa creştină. De fiecare dată, însă, simte nevoia să amintească fundamentul solid pe care trebuie să punem normele morale. Ele îl au la bază pe Cristos, de care cel credincios este legat într-un mod atât de radical, că nici viaţa nici moartea nu pot să-l separe. Adevărul fundamental admis fără demonstrație – „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine” – era amplu împărtășit de toți cei din antichitatea păgână. Dar Paul dă o semnificație nouă. Ne aminteşte că după botez, care este o nouă naștere, adică după moartea şi învierea noastră, legătura cu Cristos nu va fi întreruptă niciodată, ba chiar va fi întărită, căci şi în cer noi vom fi întotdeauna ai lui Cristos: „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (vv. 7-8). Probabil ideea i-a fost sugerată de sclavie: sclavul aparține stăpânului său care are asupra sa dreptul la viață și moarte. Dar domnia lui Cristos este cu totul diferită: „kerygma” apostolică, sau „proclamarea”, îl prezintă pe Isus obținând acest drept de viață și de moarte jertfind propria sa viață. Viața și moartea noastră nu au valoare în sine, mai ales după moartea şi învierea lui Isus; creştinul îi aparţine lui Cristos, nu numai pentru că a fost creat, ci şi pentru că a fost cucerit de către el şi răscumpărat prin moartea sa pe cruce. Motivul profund al existenţei nu se găsește în om, ci în Domnul Isus, în care trăim, murim şi acţionăm. La baza experienței noastre de iubire și de viață este, el, „Cristos care a murit şi a înviat, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (v. 9). Acest text este declarația de fond necesară pentru a înțelege tema iertării.

În Evanghelia după sfântului Matei (Mt 18,21-35) ni se vorbește despre „discursul lui Isus asupra comunității”. Duminica trecută ne spunea despre „îndreptarea frățească”; astăzi despre „iertarea fraternă”. Tema iertării fraterne este introdusă de întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu? De şapte ori?” Petru poate se gândea că deja iartă cam mult, dar Isus nu pune limite. Spune: „de şaptezeci de ori câte şapte”. Expresia, în limbajul evreilor, arată că este vorba de un număr infinit.

Tradiția ebraică cunoștea datoria de a ierta ofensele aproapelui, dar se impunea cu un preț exact. Cineva era obligat să ierte dacă cel care a greșit își cere în repetate rânduri – de trei ori – în fața a doi martori. Evreii credeau că Dumnezeu iartă până la trei ori. Alte școli rabinice cereau discipolilor să ierte un număr de ori soției, fiilor, fraților și altora după școală unde era. De aceea Petru întreba pe Isus ce fel de tarif cerea: până la a șaptea oară? Petru face un efort uimitor de generozitate. „Isus i-a spus: «Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte»” (v. 22). Cifra propusă de Isus este în mod evident simbolică și înseamnă „totdeauna”. Cristos se opune acelei dorinţe de răzbunare. Citim în cartea Genezei refrenul cântecului teribil pronunțat de Lameh:  „Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). Logicii răzbunării fără limită, Evanghelia contrapune iertarea nelimitată care singură poate dezarma mecanismul ce regenerează păcatul și dezbinarea între frați.

Pentru a înțelege mai bine acest apel, Isus trece să explice de ce trebuie să iertăm fără limită, introducând parabola „servitorului nemilos”. Este istoria unui servitor lipsit de logică, care cere şi obţine iertare de la rege, dar la rândul său nu ştie să ierte. Atunci când vorbeşte despre rege, Isus se gândeşte la Dumnezeu. Îl compară pe Domnul cu un rege care decide să regleze conturile cu slujitorii săi. I se aduce unul care trebuia să-i deie zece mii de talanți, adică – cum spun specialiştii – o sumă infinită. Zece mii, în Orient, este numărul infinitului. Talantul este cea mai mare monedă din tot Orientul. Teoretic, zece mii de talanți înseamnă o sută de milioane de dinari romani; aceeași valoare ca drahmele grecești. Este o sumă enormă, absolut imposibil să o restituie. Dar el spune că o va plăti…

Această poveste este legată de un contrast. Este opoziția între două comportamente: datoria servitorului este enormă, totuși regelui îi ajunge un gest de bunăvoință și datoria i-a fost iertată; dar servitorul are, la rândul său, un coleg care-i este dator cu o sumă mică – doar o sută de dinari; totuși exigența sa este neînduplecată și nu cunoaște așteptări. Disproporţia este evidentă: un munte de datorii şi un fir de nisip. Povestind această parabolă, Isus vrea să ne facă să înțelegem pe unde suntem noi în comparație cu Dumnezeu. Această nemăsurată datoria nu este decât o imagine a ceea ce se întâmplă între noi și Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu am fi niciodată în stare să ne achităm de datoria pe care o avem faţă de Domnul. Este imposibil! Dumnezeu, în infinita sa milostivire, depășește cererea omului iertând totul. „Păcatele noastre cele mai grave – spune parohul de Ars – nu sunt decât un bob de nisip în faţa muntelui milostivirii Domnului”. În faţa iubirii lui Dumnezeu care iartă în mod gratuit datoria noastră, nu poţi face altceva decât să ierţi. „Suntem iertați, să iertăm!” spune sfântul Augustin.

A ierta după 11 septembrie 2001 nu este ușor! Un grup de terorişti au intrat cu două avioane în cele două turnuri – numite „gemene” – din New York, ucigând mai bine de trei mii de persoane, în numele „Războiului sfânt”! Răspunsul a fost imediat: „Cruciadă!” Cele două părţi au folosit numele lui Dumnezeu pentru a legitima violenţa. Nimeni nu-şi aduce aminte de cuvântul: „De şaptezeci de ori câte şapte!” Iar o parte dintre aceste două tabere erau creştini!

Putem verifica dacă avem cu adevărat voinţa de a ierta. Astfel noi construim Biserica lui Cristos, adică devenim comunitate de oameni iertaţi care iartă. Creştinii ştiu că sunt iertaţi de Dumnezeu şi se iartă reciproc pentru a trăi împreună prietenia fiilor lui Dumnezeu.



[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989].




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu