„Târziu de tot te-am iubit, o, tu, frumuseţe atât de veche
şi totuşi atât de nouă, târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul
meu, iar eu în afară şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste
aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu
erai cu mine, dar eu nu eram cu tine; mă ţineau departe de tine acele lucruri
care, dacă n-ar fi fost întru tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai
strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit şi ai
alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat şi acum te urmez
cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine;
m-ai atins doar şi m-am aprins de dor după pacea ta!”
(Sfântul Augustin, Confesiuni,
Cartea a Zecea, capitolul XXVII).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu