† Presfânta Inimă a lui Isus: Dumnezeu este un tată - are o inimă (omilie)

Presfânta Inimă a lui Isus  - de Joseph Fanelli

Inima se zvârcoleşte în mine.

 

Lectura – Osea 11,1.3-4.8c-9: Aşa spune Domnul: „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe braţele lor şi nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc. Inima se întoarce în mine şi măruntaiele mele se încălzesc împreună. Nu voi face după mânia mea aprinsă, nu-l voi nimici pe Efraim, pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău: nu voi veni împotriva cetăţii”.





 

Omilie

 

Ce este „inima” în limbajul curent? Este locul de unde izvorăsc sentimentele noastre: iubire şi ură, răzbunare şi iertare, iluzii şi deziluzii... La acest nivel, cuvântul „inimă” este des folosit, poate prea des, că se abuză de el.

Solemnitatea de astăzi ne face să descoperim însă sensul biblic la inimii, cu dimensiuni mai profunde şi teologice decât cele ale sentimentului. Descoperim inima lui Dumnezeu care „se zvârcoleşte” (lectura I: Os 11,1.3-4.8-9)...

Fragmentul aparţine părţii a doua din cartea lui Osea. În fragmentul precedent profetul a comparat Israelul cu o vie: acum îl descrie ca pe un copil mic, enumerând atenţiile pe care i le arată Dumnezeu.

Dumnezeu este plin de sentimente delicate faţă de poporul său: imaginile sunt luate din viaţa de fiecare zi: „l-am iubit pe Israel de când era copil”, „eu l-am învăţat să meargă ţinându-l cu mâinile mele”, „l-am condus cu bunătate, cu legături de gingăşie, l-am tratat ca un părinte care îşi ridică odorul la obraz, m-am aplecat asupra lui dându-i de mâncare”.

„De când Israel era copi”: Dumnezeu a iubit pe poporul său de la începutul vieţii sale ca naţiune, căci s-a născut ca naţiune o dată cu ieşirea din Egipt.

„M-am aplecat asupra lui”: şi în Orient cei mici stăteau cu plăcere pe pământ, astfel că tatăl pentru a-l lua în braţe trebuia să se aplece.

– Este scoasă  în evidenţă providenţa divină care urmează poporul său chiar de la început şi nu-l părăseşte niciodată, în orice împrejurare fericită sau nefericită.

– La sfârşitul lecturii este scoasă în evidenţă diferenţa dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului:

– omul trădează: Dumnezeu îşi menţine iubirea de-a lungul anilor;

– omul uită uşor: Dumnezeu îşi aminteşte şi rămâne fidel;

– omul trece de la iubire la ură: Dumnezeu în mod constant îşi arată afecţiunea faţă de popor, chiar şi atunci când acesta nu ar merita-o deloc;

– omul este egoist: Dumnezeu are grijă mai mult decât oricare dintre mame şi aceasta până la sfârşitul timpurilor când va veni să-l dea pe „propriul său Fiu unul-născut” oamenilor.

Devoţiunea faţă de Inima preasfântă a lui Isus nu trebuie considerată una dintre multele „devoţiuni”. Căci ea rezumă într-o formă foarte realistă iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă „inima” care în limbajul modern este considerată sediul oricărei afecţiuni. Și noi spuneam: „Te iubesc din toată inima”, s-au expresii similare; apoi avem cântece pe care le auzim mereu la radio şi televiziune, în care inima este partea sa importantă. Acest mod de a vorbi oamenilor, ales de Dumnezeu într-un timp cum este acesta al nostru – în care un rol important este dat inteligenţei şi raţiunii – este unul din acele moduri pe care l-a urmat Dumnezeu în mod constant de-a lungul secolelor, adaptându-se uzanţelor şi obiceiurilor poporului evreu înaintea popoarelor occidentale, astfel încât condiscendenţa sa faţă de omenire să apară mereu iluminată de o iubire fără margini.

Preocuparea preasfintei Inimi de fapt nu este decât aceasta: să arate că iubirea arzătoare – de care ne-a dat exemplu fără egal prin moartea sa pe cruce –  nu numai că nu a scăzut, dar chiar caută în fiecare timp şi epocă forme mai adaptate pentru a se arăta, pentru a se face tot mai convingătoare şi, deci, să-i determine pe oameni să corespundă acestei iubiri.

Acele renumite „promisiune” ale sale făcute celor care o cinstesc în primele vineri ale lunii trebuie  considerate în acest spirit. Departe de a reprezenta un fel de asigurare sau garanţie de intrare in paradis, aceste promisiuni vor să ne arate insistenţa cu care Dumnezeu îl urmăreşte pe om şi vrea să-l salveze. A convinge pe un creştin să se împărtăşească timp de nouă vineri a întâia înseamnă a-l purta la o familiarizare cu sacramentele pe care mai înainte le neglija, înseamnă a-l pune mai des în contact cu iubirea lui Dumnezeu care iartă şi se dăruieşte. Astfel, obişnuit să priviească mereu spre iubirea infinită a lui Dumnezeu – iar Inima preasfântă este imaginea concretă a acestei iubiri – formează în sufletul lui gândul şi mentalitatea că Dumnezeu este un tată care doreşte afecţiunea noastră şi e gata să ne primească în braţele sale în orice moment când ne îndreptăm spre el.

Acesta este scopul devoţiunii către Inima lui Isus: să marcheze în inima noastră încrederea în Dumnezeu în ciuda tuturor. Această dispoziţie – încrederea – îngăduie iubirii divine să ne salveze, aproape fără ca noi să ne dăm seama.

 

(pr. Isidor Chinez, Predicile mele).