Un Străin mi-a scris o scrisoare. Nu despre Europa îmi scrie Străinul acesta, nu despre Moise, nici despre marii şi nici despre micii profeţi, nu despre Împăratul Rusiei sau despre Ţarul Ivan cel Groaznic, spăimosul său strămoş. Nu despre Primar sau despre ciubotarul, vecinul lui, nu despre oraşul din apropiere, nici despre oraşele depărtate; şi nici pădurea cu multele ei căprioare, şi în care eu mă pierd în fiecare dimineaţă, nu apare în scrisoarea lui. Nici nu-mi povesteşte nimic despre măicuţa sau despre surorile lui, care desigur că or fi măritate demult. Poate că şi măicuţa lui e moartă, cum ar putea fi altfel, dacă într-o scrisoare de patru file n-o găsesc pomenită nici o singură dată! El îmi dă o dovadă de mult, mult mai mare încredere; mă face fratele lui, îmi vorbeşte de necazul lui.
Seara Străinul acesta vine la mine acasă. Eu aprind lampa, îl ajut să-şi scoată mantaua şi-l rog să bea ceai împreună cu mine, pentru că este tocmai ora la care eu îmi beau în fiecare zi ceaiul. Şi la vizita unui om atât de apropiat nu trebuie să-ţi impui nici o oprelişte. Când vrem, tocmai, să ne aşezăm la masă, bag de seamă că oaspetele meu este neliniştit; chipul lui e plin de spaimă şi mâinile îi tremură. – Ai dreptate, îi spun eu, e aici o scrisoare pentru dumneata. Şi apoi vreau să-ţi torn ceaiul. – Vrei şi zahăr sau poate lămâie? Am învăţat în Rusia să beau ceaiul cu lămâie. Vrei să încerci? Pe urmă aprind o lampă şi o aşez într-un colţ îndepărtat, ceva mai sus, astfel încât în cameră să rămână o lumină de amurg, doar ceva mai caldă decât înainte, o lumină mai roşiatică. Şi atunci şi chipul oaspetelui meu pare să fie mai sigur, mai cald şi cu mult mai cunoscut. Îl mai salut încă o dată cu cuvintele: – Ştii te-am aşteptat multă vreme. Şi înainte ca Străinul să aibă timp să se mire, îi explic: – Ştiu o poveste pe care nu o pot povesti nimănui altcuiva decât dumitale; nu mă întreba de ce, spune-mi numai dacă stai comod, dacă ceaiul e de ajuns de dulce şi dacă vrei să asculţi povestea asta. Oaspetele meu a trebuit aici să surâdă. Pe urmă a răspuns simplu: – Da. – La toate trei întrebările. – Da? – La toate trei.
Ne-am rezemat atunci amândoi deodată în scaunele noastre, astfel încât chipurile să ne fie umbrite. Eu mi-am aşezat pe masă paharul cu ceai, m-am bucurat văzând cum strălucea auriul ceaiului, am uitat încet de această bucurie şi am întrebat deodată: – Îţi aminteşti încă de Bunul Dumnezeu?
Străinul a stat pe gânduri. Ochii săi se adânceau în întunecime şi cu punctele lor mici de lumină din pupile semănau cu două alei lungi de frunziş, boltite într-un parc, asupra cărora se aştern, luminoase şi mari, vara şi soarele. Şi acestea încep tot astfel, cu o amurgire rotundă, se alungesc apoi într-o întunecime tot mai strâmtă până la un punct depărtat, licăritor: ieşirea dincolo, într-o zi poate încă şi mai luminoasă. Recunoşteam senzaţia aceasta, şi el spuse, ezitând, şi ca şi cum s-ar fi slujit doar fără bucurie de vocea sa: – Da, îmi mai amintesc încă de Dumnezeu. – Bun, i-am mulţumit eu, căci tocmai despre el e vorba în povestea mea. Dar înainte, mai spune-mi încă: – Dumneata stai câteodată de vorbă cu copiii? – Mi se întâmplă, aşa, în trecere cel puţin… – Poate că îţi este cunoscut că Dumnezeu, ca urmare a unei neascultări urâcioase a mâinilor sale, nu ştie cum arată la drept vorbind omul? – Am auzit odată undeva spunându-se asta, dar nu ştiu de la cine, mi-a răspuns oaspetele meu şi vedeam amintiri nelămurite trecându-i pe frunte. – N-are importanţă, l-am tulburat eu, ascultă acum mai departe. Multă vreme a îndurat Dumnezeu nesiguranţa aceasta. Căci răbdarea îi e la fel mare ca şi puterea. Odată însă, când nori groşi se aşternuseră de multe zile între el şi pământ, astfel încât abia mai ştia dacă nu le visase, doar, pe toate: lumea, şi oamenii, şi timpul, îşi strigă mâna dreaptă, care de atâta vreme fusese izgonită şi se ascunsese din faşa chipului său şi care se pierduse în lucruri mici şi fără importanţă. Ea se grăbi, supusă, să-i vină înainte, căci credea că Dumnezeu vrea să o ierte în sfârşit. Când Dumnezeu o văzu astfel stându-i în faţă în toată frumuseţea, tinereţea şi puterea ei, era înclinat să o ierte. Dar se răzgândi la timp şi-i porunci fără să o privească: – Te duci acum jos, pe pământ. Iei înfăţişarea pe care o vezi la om şi te aşezi, goală, pe un munte, astfel încât eu să te pot vedea acolo. Îndată ce ajungi jos, te duci la o femeie tânără şi-i spui aşa, dar foarte încet: Aş vrea să trăiesc. Întâi are să fie o mică întunecime în jurul tău, apoi un mare întuneric, care se numeşte copilărie, şi apoi ai să fii fiinţă omenească şi ai să urci pe munte aşa cum ţi-am poruncit eu. Toate astea nu durează decât o clipă. Mergi cu bine.
Dreapta îşi luă rămas bun de la stânga, i se adresă cu multe vorbe prietenoase, ba chiar se susţine că s-ar fi înclinat deodată în faţa ei şi i-ar fi spus: – Tu, Duhule Sfânt. Dar se şi apropiase sfântul Pavel, Bunul Dumnezeu îşi smulse la o parte mâna dreaptă, şi un arhanghel o prinse şi o duse de acolo purtând-o sub veşmântul lui larg. Dumnezeu însă îşi ţinu rana cu stânga astfel ca sângele să nu i se reverse peste stele şi de acolo să picure în stropi trişti peste pământ. Scurtă vreme mai târziu, Dumnezeu, care urmărea cu atenţie toate cele ce se petreceau acolo jos, văzu că oamenii în veşminte de fier îşi făceau de lucru pe un munte mai mult decât pe toţi ceilalţi munţi. Şi aşteptă s-o vadă urcând acolo pe mâna sa. Dar nu veni decât un om, într-o mantie, cum se părea roşie, şi care trăgea după sine în sus ceva negru ce i se legăna pe umeri. În aceeaşi clipă, mâna stângă a lui Dumnezeu, care stătea întinsă în faţa sângelui său deschis, începu să se arate neliniştită şi deodată, înainte ca Dumnezeu să o poată împiedica, îşi părăsi locul şi începu să rătăcească precum o nebună printre stelele dimprejur şi să strige: – O, sărmana mână dreaptă, şi eu nu pot s-o ajut. Şi în vremea aceasta trăgea de braţul stâng al Domnului, la al cărui capăt cel mai dinafară atârna ea, şi se străduia să se desprindă de acolo. Însă întregul pământ era acum roşu de sângele Domnului şi nu se mai putea recunoaşte ce se întâmpla acolo jos. Atunci ar fi fost aproape cu putinţă ca Dumnezeu să moară. Cu o ultimă încordare îşi strigă înapoi mâna dreaptă şi ea veni, palidă şi tremurătoare, şi se întinse la locul ei ca un animal bolnav. Însă nici stânga care de acum ştia câte ceva, căci o recunoscuse pe mâna dreaptă a Domnului atunci jos pe pământ când aceasta urcase într-o mantie roşie pe munte, nu putu afla de la ea ce se petrecuse mai departe pe muntele acela. Trebuie să fi fost ceva de-a dreptul înfricoşător. Căci mâna dreaptă a Domnului nu s-a mai făcut sănătoasă de atunci, şi suferă şi acum sub apăsarea acestei amintiri, nu mai puţin decât sub cea a vechii mânii a lui Dumnezeu, care nici acum nu le-a iertat pe mâinile sale. Glasul mi se odihni puţin. Străinul îşi ascunsese faţa în mâini. Multă vreme lucrurile rămăseseră aşa. Apoi Străinul spuse, cu vocea pe care i-o cunoşteam demult: – Şi de ce mi-ai povestit mie povestea aceasta? – Altul cine m-ar fi înţeles? Dumneata ai venit la mine fără să ai vreun rang, fără însemnele unei slujbe, fără nici un fel de cinstire vremelnică, aproape fără nume. Era întuneric când ai intrat, numai că am remarcat pe trăsăturile dumitale o asemănare… Străinul îşi ridică întrebător privirile. – Da, am răspuns eu privirii sale tăcute, deseori mă gândesc, poate că mâna lui Dumnezeu este iarăşi pe drumuri…
Copiii au aflat această întâmplare şi e limpede că le-a fost istorisită în aşa fel încât ei au putut toţi s-o înţeleagă; căci ei au îndrăgit această poveste.
(Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu, Editura Dacia, Cluj, 1998, de trad. de Mircea Ivănescu; sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu