Cărturarul fericit: Vladimir Ghika

Statuia din ghips a monseniorului Vladimir Ghika
de Gheorghe D. Anghel

Sâmbătă, 31 august 2013, ora 11.00, în cadrul sfintei Liturghii solemne prezidate de trimisul Papei Francisc, cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în prezenţa unui număr mare de episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi, are loc la Romexpo beatificarea monseniorului Vladimir Ghika.

Cei care intră din Calea Victoriei în curtea Palatului Regal din Bucureşti pot fi destul de surprinşi să vadă, în partea dreaptă a intrării, o statuie de bronz ce reprezintă o figură gravă şi hieratică a unui monah bizantin ce degajă un aer simplu şi maiestuos şi ţine în mână o carte. Prin verticalitatea şi echilibrul ei ce pare „reglat de sus“, statuia aminteşte de sf. Francisc de Assisi reprezentat de Zurbarán. Statuia se numeşte Cărturarul şi este lucrarea sculptorului român Gheorghe Anghel. Acest artist a studiat în perioada interbelică la Paris, unde a avut o întâlnire ce avea să-l marcheze pentru toată viaţa: l-a cunoscut pe prinţul Vladimir Ghika, care devenise preot din 1923, fiind hirotonit pentru arhidieceza pariziană de Cardinalul Dubois. Statuia este un omagiu adus de sculp­tor acestui cleric care l-a fascinat şi i-a deschis un drum spiritual, ajutându-l şi cu mijloace financiare în perioada studiilor sale la Paris.

Aceeaşi statuie poate fi regăsită şi în piaţa din Bucureşti, care se numeşte de câţiva ani „Piaţa Vladimir Ghika“, aflată lângă Biserica Franceză „Sacré Coeur“. În incinta bisericii, se află originalul în ipsos al lucrării lui Gheorghe Anghel, ca o recunoaştere a faptului că, din 1939, când s-a reîntors în România, până în 1952, când a fost arestat de comunişti, Vladimir Ghika a fost preot la această biserică. Spitalul „C.I. Parhon“, aflat lângă biserică, este fostul spital şi sanatoriu „Sf. Vincent de Paul“, fondat de prinţul Vladimir Ghika împreună cu „Fiicele Carităţii“, o congregaţie feminină franceză întemeiată de Sf. Vincent de Paul şi Sf. Louise de Marillac în 1633, adusă în 1906, în România, de acelaşi prinţ Ghika.

Despre personalitatea lui Vladimir Ghika s-a scris deja destul de mult, cercetările asupra vieţii şi a celor câteva scrieri ale sale fiind încurajate şi de cauza pentru beatificare deschisă în 2002 de Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Cu toate acestea, misterul vieţii unui om care a fost, pentru toţi cei care l-au cunoscut, un sfânt iradiind pe viu înţelepciune şi bunătate nu poate fi epuizat de aceste scrieri. Ceva din liniştea pe care o degajă statuia Cărturarul comunică poate mai bine acest mister. Este o linişte care pare că se referă la ceva plasat pe o verticală ascendentă – altfel spus, care te apropie de cer şi de sensul esenţial al lucrurilor oferit de Cel ce locuieşte în cer şi în miezul a tot ceea ce există. Această linişte respiră o simplitate care nu pare să vină din această lume, a cărei gravitate pare adâncită de mica Biblie pe care ascetul princiar o ţine în mână.

Dintre toate mărturiile disponibile despre Vladimir Ghika, cred că cea oferită de poetul francez Francis Jammes în 1923, care devenise din 1905 un catolic practicant sub influenţa lui Paul Claudel, inspiră cel mai bine liniştea misterului iradiat de figura Cărturarului. „Într-o zi, când mă aflam la Paris – îşi începe el relatarea –, într-o prăvălie, un bărbat, necunoscut mie pînă atunci, mi-a întins cartea mea despre Sfântul Iosif, rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o vioară ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns şovăitor: Sunt prinţul Vladimir Ghika. Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut…“ (Mărturia provine din A trăit şi a murit ca un sfânt! Antologie de texte dedicate Mons. Vladimir Ghika (1873-1954), Bucureşti, ARCB 2003, p. 80)

Vedem, desigur, din această mărturie, că prinţul Vladimir Ghika era o prezenţă cu atât mai misterioasă cu cât era mai deposedat de sine şi mai umil. Era nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika (care a domnit între 1849-1856), şi descendentul unei linii dinastice, dar nu-şi etala deloc charisma originii regale. El prefera să transmită, prin golirea sa de sine, carisma infinit mai nobilă a regalităţii lui Cristos.

Cărturarul pare să reprezinte pe cineva care şi acum, astăzi, este bucuros să nu-şi rostească numele. Cel mult, cere respectuos o atenţie fugară, ca mărturia unei întâlniri de o secundă, de la cei care trec prin curtea Palatului Regal sau prin piaţa de lângă Biserica Franceză, în speranţa că poate aceştia vor reuşi să vadă mai degrabă izvorul divin decât o origine regală – în speranţa că, poate, vor reuşi să vadă izvorul lângă care s-a aşezat Isus.

Pe 31 august 2013,Vladimir Ghika va fi proclamat Fericit la Bucureşti, fiind beatificat  de Biserica Romano-Catolică, în urma semnării de către Papa Francisc a decretului prin care îl declară martir al credinţei (Decretul a fost semnat de Papa Francisc pe 27 martie 2013) Vladimir Ghika a murit pe 16 mai 1954 în închisoarea Jilava, după ce a fost interogat, torturat şi acuzat de „înaltă trădare“ în urma unui proces memorabil, în timpul căruia şi-a sfidat acuzatorii cu un curaj profetic ce vorbea despre o credinţă şi o libertate spirituală fără rest – o mărturie care confirmă, de altfel, o notă scrisă în care afirma că „închisoarea nu este altceva decât locul în care sufletul este, în fine, liber să aleagă“.

Reacţia fermă a „inculpatului“, care refuza să-şi abandoneze demnitatea şi să tranzacţioneze cu frica impusă de regimul represiv, la abuzurile din timpul procesului este, de altfel, şi o mărturie pentru spiritul lui Vladimir Ghika, care abunda nu numai de curaj, ci şi de umor. Avocatul apărării, care, după ritualul proceselor din anii ’50, era un acuzator vehement, a fost invitat să ia cuvântul pentru a pleda cauza lui V. Ghika şi a altor doi inculpaţi. La auzul numelui său, „inculpatul“ Ghika s-a ridicat în picioare şi a strigat cu putere: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. Avocatul a tăcut şi preşedintele a intervenit, explicând că e dreptul său să fie apărat de un avocat. Vladimir Ghika a cerut atunci să se apere singur, întrucât studiase Dreptul. Preşedintele i-a cerut să tacă şi avocatul a reînceput să vorbească. Atunci „inculpatul“ a ieşit din boxa acuzaţilor şi, cu mâna ridicată într-un gest profetic, a exclamat din nou: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. În sală s-a lăsat liniştea. După ce şi-a revenit din stupoare, judecătorul a dat ordin ca „inculpatul“ să fie evacuat din sala de tribunal. Doi miliţieni robuşti au încercat să-l scoată din sală, dar el se prinsese cu o mână de marginea boxei acuzaţilor şi cu cealaltă de banca avocaţilor cu o forţă incredibilă, astfel că trupul lui fragil părea că devenise un bloc de piatră. Cei doi miliţieni nu îl puteau urni în nici un fel. În cele din urmă, preşedintele a cerut evacuarea sălii, iar procesul a fost reluat fără Vladimir Ghika, care a fost închis într-un garaj.

Vladimir Ghika nu este o figură exclusiv latină şi occidentală – şi aerul bizantin degajat de statuia Cărturarul exprimă fidel complexitatea opţiunilor religioase ale modelului său real. La scurtă vreme după ce a fost hirotonit la Paris în 1923, el a obţinut din partea Sfântului Scaun autorizaţia de a celebra şi în ritul bizantin (greco-catolic), devenind astfel primul preot român care avea dreptul să celebreze liturghia în ambele rituri (latin şi bizantin). Crescut în credinţa ortodoxă de mama sa, prinţesa Alexandrina Ghika (născută Moret de Blaremberg), şi convertit oficial la catolicism doar în 1902, la 28 de ani, în timpul studiilor la Roma, la Colegiul Do­minican „Sf. Toma de Aquino“ (actuala Universitate Pontificală „Sf. Toma de Aquino Angelicum“), el a năzuit întotdeauna către un echilibru între cei doi poli ai credinţei creştine, cel bizantin-răsăritean şi cel latin-occidental.

Deşi Vladimir Ghika a scris numai sporadic, din necesitate sau dintr-o nevoie personală de a-şi exprima gândurile, putem observa câteva constante în notele şi scrierile sale: o reabilitare meditativă a eternităţii, care fusese expediată în sfera plictisului de existenţialişti, o recuperare a plenitudinii prezentului care îl face prezent în fiecare clipă pe Dumnezeu, o reverenţă profundă faţă de Maica Domnului, inspirată atît de tradiţia bizantină, cât şi de spiritualitatea euharistică occidentală, o salvare filozofică a simplităţii ce poate conduce la simplitatea ultimă a lui Dumnezeu. Cărturarul din statuia lui Gheorghe Anghel pare că transmite toate acestea prin vehiculul mai direct al artei. Toate par că exprimă fericirea sa de a fi fost atins de veşnicia care înseamnă altceva decât monotonia unui neant sărac (Le temps nous enseigne que l’Eternité n’est pas monotone; l’espace qu’elle n’est pas pauvre). Cărturarul a triumfat nu doar în faţa ateismului comunist hrănit de o ideologie, ci şi împotriva ateismului existenţialist care se sprijină pe interpretarea imanentistă a singurătăţii şi pe oroarea în faţa unei obscurităţi care îl poate ascunde pe Dumnezeu. Cărturarul declară nu doar că Dumnezeu există, ci şi că el este centrul său metafizic, care răstoarnă gravitaţia şi umple timpul cu densitatea veşniciei, iar şi veşnicia – cu amprentele timpului.

(Palade Tereza-Brîndușa, „Cărturarul fericit: Vladimir Ghika”; sursă: http://www.observatorcultural.ro/Carturarul-fericit-Vladimir-Ghika*articleID_29048-articles_details.html).