Sfântul Iustin martirul și filozoful († 165-166)

Sfântul Iustin

Viaţa. Sf. Iustin s-a născut pe la începutul sec. II. Părinţii săi erau păgâni, probabil de origine latină, şi locuiau la Flavia-Neapolis, vechiul Sichern, astăzi Nablus. Tatăl sf. Iustin se numea Priscus, iar bunicul său Bacchius. Sf. Iustin a fost crescut în tradiţia şi cultura păgână, primind o aleasă formaţie spirituală. El era mistuit de dorul de a cunoaşte adevărul, aşa cum el însuşi ne povesteşte în Prologul Dialogului cu iudeul Trifon. După o odisee filosofică pe la un stoic, pe la un peripatetic, pe la un pitagoric şi pe la platonici, sf. Iustin e îndemnat de un bătrân necunoscut, pe malul mării, la Efes sau la Cezareea Palestinei, să-i citească pe profeţi, ceea ce-i aduce convertirea la creştinism. Creştinismul este, pentru sf. Iustin, „singura filosofie sigură şi folositoare". După convertire, începe sf. Iustin adevărata viaţă de filosof. El îi spune lui Trifon: „Astfel şi pentru aceste motive sunt eu filosof. De aici înainte, viaţa autorului nostru este o continuă lucrare de predicare şi de apărare a creştinismului, de filosofare asupra adevărurilor fundamentale ale acestuia, de mistuire pentru frumuseţea vieţii creştine. Partea a doua a vieţii o petrece la Roma, unde înfiinţează o şcoală de răspândire a doctrinei creştine şi unde are, printre alţii, ca elev pe Taţian Asirianul. Aici dezvoltă el o intensă activitate apologetică, literară şi misionară. De aici trimite el împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie în favoarea oamenilor de toate neamurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot de aici trimite şi a doua Apologie. Aici sunt scrise, probabil, şi celelalte lucrări ale sale, în frunte cu Dialogul cu iudeul Trifon. Tot aici, la Roma, în fine, activitatea sa filosofică şi catehetică îl pune în conflict cu filosoful cinic Crescens, imoral, ignorant şi fanfaron. Sf. Iustin ne relatează cum, în discuţii contradictorii, l-a zdrobit pe acest filosof cinic, mâncău, pederast şi şarlatan, care-i acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă pe sf. Iustin, care e condamnat la moarte şi executat în 165-166, cu încă alţi şase creştini sub prefectul Iunius Rusticus. Biserica îl prăznuieşte la 1 iunie.

Opera. Sf. Iustin a scris lucrări numeroase şi de o importanţă excepţională. Despre unele vorbeşte el însuşi sau sf. Irineu, despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu şi, aproape transcriindu-l pe acesta, Ieronim. În tabloul cel mai complet pe care Eusebiu ni l-a transmis despre lucrările sf. Iustin, găsim menţionate: 1) o primă Apologie adresată lui Antonin Piul, fiilor săi, senatului şi poporului roman, tratând despre doctrina creştină; 2) o a doua Apologie despre credinţa creştină, adresată, zice Eusebiu, lui Antonin Verus, adică lui Marcu Aureliu; 3) un Cuvânt către Greci, în care autorul, după ce se întinde mult asupra unor probleme dezbătute de creştini şi de filosofii greci, tratează despre natura demonilor; 4) o altă lucrare adresată grecilor şi intitulată Combatere; 5) o alta Despre monarhia lui Dumnezeu, în care monoteismul e tratat cu ajutorul sf. Scripturi şi al autorilor greci; 6) o scriere intitulată Psalmistul; 7) o alta în formă de scolii, Despre suflet, în care redă şi părerile filosofilor greci, pe care făgăduieşte să le combată într-o altă carte; 8) Dialogul cu iudeul Trifon, o discuţie avută la Efes cu Trifon, cel mai renumit evreu din vremea sa, în care se arată cum sf. Har l-a împins pe sf. Iustin la învăţătura credinţei şi care a fost rolul Vechiului Testament faţă de Noul Testament. Eusebiu adaugă: „Foarte multe alte lucrări ale sf. Iustin se află în mâinile a mulţi fraţi". Dintre aceste foarte multe. Sf. Iustin menţionează în prima sa Apologie: 1) o scrisoare Contra lui Marcion, pe care o citează şi din care face extrase Sf. Irineu; 2) un Tratat contra tuturor ereziilor. Ieronim reproduce cu fidelitate pe Eusebiu. Un număr de alte lucrări care-i sunt atribuite, nu sunt autentice. Trei dintre ele sunt semnalate şi de Eusebiu în lista pomenită: 1) Cuvânt către Greci 2) Îndemn către Greci; 3) Despre monarhia lui Dumnezeu. Critica înclină să creadă că Eusebiu a cunoscut aceste trei scrieri şi le-a atribuit, pe nedrept, sf. Iustin. Alte lucrări atribuite sf. Iustin sunt sigur neautentice, ca: Scrisoarea către Zena şi Serenus, Expunerea mărturisirii ortodoxe, Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, Întrebări creştine către păgâni, Întrebări păgâne către creştini, Combaterea unor păreri aristotelice. Fragmentul Despre înviere (Migne, P.G. VI, col. 1572 D. 159 i A) pare a fi autentic. Dintre operele autentice s-au păstrat trei în întregime: Apologia I, Apologia II şi Dialogul cu iudeul Trifon.

Doctrina. Sf. Iustin e una din minţile cele mai înzestrate şi mai adânci ale timpului său. El a ridicat probleme noi, atât în teologie cât şi în filozofie şi a încercat să arunce o punte solidă între cugetarea profană elenică şi cea creştină. Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care o vor lărgi şi adânci generaţiile patristice următoare. Odiseea sa pe la atâtea şcoli filosofice şi ancorarea sa intelectuală în platonism, care-l satisfăcea prin teoria ideilor şi prin speranţa de a vedea imediat pe Dumnezeu, îi dăduseră, peste drama sa interioară, o aparatură filosofică şi unele certitudini intelectuale care-l legaseră spiritualmente foarte puternic de păgânism.

Dumnezeu este nenăscut, veşnic, fără nume şi sălăşluind în cele supracereşti. La începutul Dialogului cu iudeul Trifon, sf. Iustin defineşte astfel pe Dumnezeu: „Dumnezeu este ceea ce e acelaşi şi veşnic asemănător şi cauză de existentă pentru toate celelalte lucruri, acesta este Dumnezeu" (III, 5). După convertire, Dumnezeul acesta impersonal, abstract şi niţel incoerent devine un Dumnezeu personal, viu, pur, desăvârşit din punct de vedere moral, foarte adevărat sau real faţă de demonii inconştienţi. El e Tatăl dreptăţii, al cumpătării şi al tuturor celorlalte virtuţi. El e atotputernic, capabil să asigure învierea oamenilor, căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu". Acest Dumnezeu a creat lumea din bunătate faţă de oameni şi lucrarea dumnezeiască este imuabilă şi veşnică.

Logosul are rolul principal în actul creaţiei, al pregătirii umanităţii pentru mântuire şi al mântuirii propriu-zise. Epitetul de „Prim născut" pe care-l dă Fiului, arată rolul de instrument pe care Acesta îl are în lucrarea creaţiei, a cărei cauză este Tatăl. Sf. Iustin este subordinaţianist. Fiul este Primul născut al Tatălui, dar şi Unul născut. El e adorat în al doilea rând: el e prima putere după Tatăl. Tatăl l-a născut înaintea tuturor creaturilor, în vederea aducerii acestora la existenţă. Logosul are deci un început, care precede cu puţin pe acela al lumii. Dar Dumnezeu are Logosul său interior din veci. Sf. Duh e Duhul profetic care a insuflat sf. Scriptură şi care se purta deasupra apelor la creaţie. Acest Duh are locul al treilea, după Logos.

Teoria Logosului e una din creaţiile cele mai originale ale sf. Iustin. Cum poate raţiunea umană să participe la întreaga Raţiune divină? Fiecare raţiune posedând o sămânţă a Logosului, această sămânţă o face capabilă de cunoaşterea adevărului. E drept că raţiunea profană nu se poate compara cu învăţătura creştină. Tot ceea ce filosofii şi legislatorii au descoperit ca drept, a fost opera pătrunderii şi reflecţiei raţiunii lor imperfecte. Pentru că n-au cunoscut toate ale Logosului, care este Cristos, aceşti filosofi şi legislatori s-au contrazis adesea. Şi, totuşi, cei care, înainte de Cristos, au încercat să înţeleagă şi să dovedească adevărul prin raţiune, cu mijloacele de care dispune omul, au fost duşi în faţa tribunalelor ca nelegiuţi şi temerari. Acela care a ajuns aici cu cea mai mare putere şi care şi-a atras aceleaşi acuzaţii ca noi, creştinii, a fost Socrate. E drept că Socrate n-a putut convinge pe nimeni să moară pentru învăţătura lui, cum a putut face Cristos, dar el împreună cu Heraclit şi cu alţii, graţie faptului că au putut vedea unele adevăruri, merită numele de creştini înainte de Cristos. Elementele adevărate din filosofia profană se datoresc mai ales împrumutului pe care aceasta l-a făcut din literatura Vechiului Testament. Filosofia nu poate da nimic solid fără ajutorul revelaţiei.

 

[…]

Sf. Maria e pentru prima dată apropiată de Eva şi tratată într-un paralelism antitetic.

Sf. Botez şi Sf. Euharistie sunt tratate pe larg la sfârşitul Apol. 1. 61. 65-67 sf. Iustin afirmă prezenţa reală a lui Cristos în sf. Euharistie. Pâinea şi vinul nu sunt pâine şi vin obişnuite, ci sunt Trupul şi Sângele lui Isus cel întrupat, ajunse la această prefacere prin rugăciune. Sf. Euharistie are caracter de jertfa.

Caracterizare. Sf. Iustin împodobeşte ca o cunună grupul apologeţilor sec. II. Suflet profund religios şi drept, el a căutat adevărul prin toate sistemele filosofice, nereuşind să-l găsească decât în creştinism. Creştinismul a devenit pentru el singura filosofie sigură şi utilă.

El a scris opere variate, punând problemele complexe ale principalelor sisteme de filosofie veche ca platonismul şi stoicismul în legătură cu acelea ale creştinismului: teodicee, sf. Treime, cosmologie, hristologie, sf. Taine etc.

Sf. Iustin a aruncat o punte solidă de înţelegere între credinţa creştina şi filosofia profană din toate timpurile prin teoria Logosului, cea mai originală creaţie a cugetării sale filosofice.

Sf. Iustin este un fervent susţinător al învierii morţilor.

Mărturia sf. Iustin pentru săvârşirea sf. Liturghii şi pentru practicarea Botezului şi a sf. Euharistii este foarte preţioasă.

Teologia sf. Iustin nu e totdeauna aşa de sigură cum e credinţa lui. El are erori cu privire la raporturile intertrinitare, la suflet, la demoni; el profesează hiliasmul. Aceste erori sunt explicabile prin noutatea însăşi a problemelor din care ele au răsărit, prin influenţa platonismului şi prin fragilitatea speculaţiilor creştine. Hiliasmul e datorat influenţei lui Papias.

Sf. Iustin a fost un mare misionar.

Bibliografìe: Ediţii: Migne, P.G. 6; sunt şi alte ediţii ca acelea ale lui Otto, Rauschen, Archambault şi alţii. Istorii literare, studii şi manuale: Eusebiu. Ist. bis., 4. 8, 3, 4/5.6. 7, 8; 4, 11, 8-11; 4, 12; 4, 16; 4. 18, 1-10; Ieronim, De viris ill. 23; Aimé Puech, Les apologistes grecs du II-e siècle du notre ère, Paris, 1912. pp. 46-147; J. Rivière, Saint Iustin et les apologistes du second siècle. (La pensée chrétienne) éd. 2, Paris 1907; I. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sf. Iustin Martinii şi filosoful, Bucureşti. 1942: O. Bardenhcwer, Les Peren de l'Eglise, leur rie et leurs œuvre, Nouvelle édition français enterement refondue par P. Godet et C. Verschaffel, tome I, Paris 1905, pp. 115-135; Idem, Geschichte der allkirchlichen Literatur, erster band, zweite, umgerab. Auflage, Freiburg im Breisgau. 1913. pp. 206-262; F. Cayré. Précis de Patrologie, tome I, Paris, 1927, pp. 109-124; Ubaldo Mannucci, Instituzioni di Patrologìa ad uso delle scuole teologiche. Parte I, terza ediz. riveduta, Roma. 1931, pp. 53-62; B. Altaner. Patrologie, 1938. pp. 62-67.

(sursa: ftp://ftp.logos.md/Soft/Parinti_si_scriitori_bisericesti/CD2/detalii/iustin%20martirul.htm).