Sfântul Bonifaciu (672/675-754), episcop martir, apostol al Germaniei

Sfântul “Bonifacius” (1905) - de Emil Doepler

„Noi predicăm planurile lui Dumnezeu la cei mari şi la cei mici, la cei bogaţi şi la cei săraci. Vestim acestea la toţi oamenii şi la toate vârstele, cât timp Domnul ne va da putere, la timp potrivit sau nepotrivit, în acelaşi mod descris de sfântul Grigore în Regula sa pastorală” (MGH, Epistolae, 3,354).

 

În aceste câteva rânduri ale scrisorii pe care Bonifaciu i-o scria lui Lioba, ruda sa şi fidelă colaboratoare şi stareţă, apostolul Germaniei exprima zelul său neobosit faţă de evanghelizarea popoarelor actualei Germanii şi a Olandei, şi metoda sa, care se inspira din carisma monastică şi din celebra Regulă pastorală a sfântului Grigore cel Mare.

 

Un rod al monahismului anglo-saxon

Wilfrid – acesta era numele său de botez – s-a născut pe la anul 673, în regiunea sud-occidentală a Angliei, în regatul de Wessex, dar rădăcinile sale se găseau dincolo de mare, în îndepărtata Saxonie. După un obicei pe atunci foarte răspândit, a avut norocul să fie primit şi educat în mănăstire, încă de copil, mai întâi în abaţia din Exeter şi apoi în aceea din Nursling, unde severa disciplină monastică irlandeză fusese temperată de regula benedictină.

 

O altă caracteristică a mănăstirilor din ţinutul britanic al acelui timp era o profundă legătură cu catedra lui Petru, care, asigurând unitatea în tradiţia romană, ferea abaţiile de orice ingerinţă a puterii politice, împiedicându-i pe principi, pe regi şi pe episcopii înşişi să se considere stăpâni ai mănăstirilor construite în teritoriile lor.

 

Wilfrid a crescut în această perioadă de aur a mănăstirilor engleze. În ele s-au cultivat trei iubiri: regula monastică, actualizată în rugăciunea liturgică şi în studiul asiduu, fidelitatea faţă de sfinţii apostoli Petru şi Paul şi pasiunea misionară pentru convertirea popoarelor încă păgâne sau recăzute în păgânism în continentul european.

 

Pentru o foarte bună înţelegere a Sfintei Pagini, cum era numită Sfânta Scriptură, era necesară cunoaşterea limbii latine, greceşti şi, pe cât posibil, a celei ebraice. Un loc privilegiat, apoi, îl deţinea studiul părinţilor Bisericii, consideraţi interpreţii cei mai autentici ai cuvântului lui Dumnezeu. Wilfrid, devenit maestru, a scris o gramatică pentru elevii săi şi s-a dedicat chiar poeziei. Avea o foarte bună cunoaştere despre sfinţii părinţi, îndeosebi despre cei latini, al căror exemplu l-a susţinut apoi în momentele de încercare.

 

În 716, a obţinut permisiunea de a pleca în misiune pe urmele călugărului sfânt Willibrord. Ajuns în Olanda, el s-a aflat în faţa unei situaţii foarte dificile. Principele locului, Radboch, se ridicase împotriva francilor şi nu voia să ştie de creştinism, deoarece era religia duşmanilor săi, şi de aceea l-a constrâns pe Wilibrord, episcopul de Utrecht, să se retragă în mănăstire.

 

Wilfrid l-a vizitat atunci pe dificilul principe şi şi-a dat seama că ar fi fost foarte periculos să insiste. S-a retras în linişte şi a revenit în Anglia, pentru a se pregăti mai bine în aşteptarea unor timpuri mai bune. Dar vizita sa în ţinutul de misiune nu a fost inutilă şi iubirea sa pentru evanghelie nu s-a diminuat. Şi-a dat seama, însă, că, pentru a duce mai departe această operă, era necesar, înainte de toate, să aibă colaboratori, bărbaţi şi femei, dispuşi chiar şi la martiriu, pentru a implanta, în punctele geografice cele mai importante, mănăstiri care să devină centre menite să răspândească cultura creştină.

 

Era apoi foarte important, mai înainte de a se dedica predicării, să-şi câştige sprijinul francilor, care se găseau acum în toate regiunile din Nordul Europei. Pentru a nu cădea însă în mâinile puterii politice, era necesar să primească de la papa un mandat oficial şi să-şi pună noile comunităţi creştine sub patronajul sfântului Petru. Wilfrid observase, de fapt, că Biserica francă se afla într-o perioadă de decădere din cauza lipsei legăturii cu Roma, numirea episcopilor şi a abaţilor nu era dictată de dorinţa de a alege buni păstori, ci era manevrată de interesele politice.

Prima călătorie la mormântul sfântului Petru

În 718, călugării săi voiau să-l aleagă succesor în locul abatelui care tocmai dispăruse, dar Wilfrid a reuşit să se sustragă şi a întreprins atunci o a doua călătorie. De această dată, însă, s-a dus îndată la Roma, unde a fost primit de papa Grigore al II-lea, deja foarte interesat de convertirea popoarelor germanice. El l-a ţinut alături de sine pe Wilfrid pe toată durata iernii, astfel, a avut posibilitatea de a-l cunoaşte mai bine şi de a-l aprecia şi, în mai 719, l-a trimis oficial ca misionar papal, cu toate puterile de care avea nevoie. Wilfrid, din partea sa, promitea să-l înştiinţeze permanent pe papa asupra rezultatelor misiunii sale.

 

Cu această ocazie, a primit şi un nume nou: ca semn al fidelităţii sale faţă de Roma: s-a numit Bonifaciu, după numele martirului roman care tocmai era sărbătorit în acele zile. De atunci, el s-a semnat întotdeauna cu acest nume.

 

În Italia de Nord, Bonifaciu a fost primit cu toate onorurile la curtea regelui longobard Liutprando, s-a dus în Bavaria pentru a-şi da seama de situaţia Bisericii în acea regiune, şi apoi în Turingia. Când era aproape de Franconia, a primit frumoasa ştire că Frizia, după moartea lui Radboch, s-a deschis din nou evanghelizării. A alergat imediat la prietenul său, Willibrord, şi alături de el şi-a făcut ucenicia de misionar timp de doi ani. Când acesta se gândea să-l lase ca succesor la Utrecht, Bonifaciu a considerat că a sosit momentul potrivit de a-şi pune în act proiectul său cel mai amplu, pe baza înţelegerii cu papa: evanghelizarea popoarelor din dreapta Rinului, care ori erau păgâne, ori căzuseră din nou în păgânism. L-a părăsit, deci, pe sfântul episcop de Utrecht şi a plecat în părţile Asiei.

A doua călătorie la Roma

Aici abia fondase prima mănăstire şi a reformat alte comunităţi, când papa l-a chemat la Roma, în anul 722, pentru a-l consacra episcop nu pentru o dieceză, ci pentru întreaga regiune a Rinului. A plecat din nou de la Roma, cu o scrisoare papală pentru Carol Martel, regele francilor, şi alte scrisori pentru principii şi episcopii pe care el i-ar fi întâlnit în drumul său. Papa le cerea tuturor să-i acorde tot sprijinul pentru opera misionară a lui Bonifaciu, legatul său.

 

Consacrarea episcopală a lui Bonifaciu a avut o caracteristică interesantă. El a fost consacrat ca şi cum ar fi fost episcop pentru suburbia Romei şi, deci, legat direct de papa, faţă de care a făcut jurământ de ascultare. În acel timp, chiar şi în sectorul civil, jurământul de fidelitate sau vasalitate făcut superiorului obliga până la moarte şi tot ceea ce vasalul realiza aparţinea celui căruia i-a jurat fidelitate. Dacă vasalul regelui era şi episcop – lucru foarte obişnuit pentru acel timp –, acesta era legat de rege prin jurământ.

 

Bonifaciu desface această dependenţă faţă de puterea civilă. Dacă el construia o mănăstire, dacă fonda o dieceză, aceste opere – conform legii vasalităţii acceptată de toţi – erau sub jurisdicţie pontificală. Începea astfel să se afirme principiul existenţei unei Biserici care nu se mai afla sub puterea politică.

 

Carol Martel, din partea sa, i-a dat tot sprijinul lui Bonifaciu, convins că şi alte popoare, convertindu-se la creştinism, vor cădea sub influenţa sa, deoarece, în fond, papa se afla destul de departe.

Misionar în ţinuturile de dincolo de Rin

Întors în Asia, noul episcop şi-a început îndată munca şi, printr-o strategie tipică timpului său, a voit să dea o lovitură decisivă păgânismului, doborând faimosul stejar al zeului Thor de lângă Geismar şi folosind lemnul în construcţia unei bisericuţe în cinstea sfântului Petru.

 

Când comunitatea creştină a locului dobândise o oarecare consistenţă, a întemeiat mănăstirea din Fritzlar, lăsându-l acolo ca abate pe Vigbert şi încredinţându-i grija noilor creştini. Sub atenta lui călăuzire, abaţia a devenit în zonă un centru important de viaţă creştină şi un loc unde Bonifaciu putea să-şi pregătească colaboratorii pentru noile fundaţii mănăstireşti.

 

Din Asia, el s-a transferat în Turingia. Din anul 725 şi până în anul 731, a muncit pentru reorganizarea Bisericii din această regiune, eliminând tensiunile care existau în rândul clerului franc, deja stabilit în acest loc, dar fără să aibă o adevărată viaţă evanghelică şi spirit misionar.

 

Bonifaciu, în timp ce pregătea în mănăstiri noi recrutări de tineri locali, a reuşit să obţină ajutoare atât în bani, cât şi în potenţial uman din ţinutul său natal, şi misionarii anglo-saxoni, bărbaţi şi femei, s-au stabilit în numeroasele mănăstiri fondate de el, răspândind pretutindeni credinţa şi cultura.

 

Între anglo-saxoni, colaboratorii săi, pe lângă Vigbert, care a condus şi Mănăstirea „Sfântul Mihai” din Ohrdruff, de lângă Gotha, trebuie amintite şi figurile lui Lullo, pe care el l-a ales ca succesor în scaunul din Mainz, Burcard, care a devenit episcop de Würzburg, Denehard, care a fost curierul său fidel pe lângă papa, şi cei doi fraţi Willibald şi Wunibald.

 

Bonifaciu a intuit şi importanţa mănăstirilor feminine, pentru formarea femeilor. O amintim pe Lioba, femeie foarte cultă şi cu o profundă viaţă evanghelică, pe care el a numit-o stareţă de Taubertbischofsheim şi de care l-a legat o profundă prietenie; apoi, Tecla, Walburga şi Cunitrude. Abaţia care a avut, cu siguranţă, cea mai mare influenţă în regiune a fost aceea de la Fulda, care a devenit modelul tuturor mănăstirilor din Germania şi care a reuşit să se sustragă de sub ingerinţa puterilor locale atât politice, cât şi bisericeşti.

 

În anul 732, papa Grigore al III-lea, fiind la curent, ca şi predecesorul său, cu opera sfântului Bonifaciu, i-a trimis paliul, numindu-l arhiepiscop al tuturor teritoriilor evanghelizate de el şi autorizându-l să aleagă şi să consacre episcopi şi să creeze dieceze în provincia sa bisericească. Bonifaciu şi-a angajat toată capacitatea de organizator, dând stabilitate propriei opere misionare.

A treia călătorie la Roma

În 738, a făcut ultima călătorie la Roma, împreună cu Wunibald. Grigore al III-lea nu a pierdut ocazia de a se folosi de Bonifaciu pentru înnoirea vieţii bisericeşti din Germania şi l-a numit legatul său pentru această operă, autorizându-l să convoace sinoade şi să aleagă episcopi în tot ţinutul.

 

La întoarcerea sa, Bonifaciu a început din Bavaria pentru a trece apoi în Germania, în Asia şi în Turingia. A fondat Dieceza de Salzburg şi a dat un nou impuls celor din Passau, Freising, Regensburg, Eichstätt, Würzburg, Buraburg, Ehrfurt. A format astfel o reţea de centre vitale ale creştinismului angajat misionar pentru popoarele din Orient.

 

După moartea lui Carol Martel, care-i sprijinise opera, cei doi fii ai săi au divizat regatul. Carloman a primit partea vestică a Regatului Franc şi a continuat să-l sprijine pe Bonifaciu, dar a întâmpinat rezistenţa surdă a cercurilor france chiar din interiorul Bisericii, deoarece clerul franc nu-l vedea cu ochi buni pe acest episcop străin care promova o viaţă austeră între preoţi şi se înconjura de învăţaţi călugări anglo-saxoni.

 

În această perioadă, Bonifaciu scria către Lioba că, în timp ce adversarii săi se înverşunau împotriva lui, el îşi afla tăria în exemplul sfinţilor părinţi: „Marii conducători ai Bisericii au fost primii părinţi, cum sunt Clement şi Corneliu şi mulţi alţii din Roma, Ciprian la Cartagina şi Atanasiu la Alexandria. Ei, în timpul împăraţilor păgâni, au condus corabia lui Cristos, preaiubita sa Mireasă. Ei au învăţat, s-au luptat, au obosit şi au suferit până la vărsarea sângelui” (MGH, Epistolae, 3,352).

 

Deşi s-a aflat în mijlocul controverselor şi al opoziţiilor, el a reuşit să dea un chip nou Bisericii germane, înainte de toate, formând în convente noile generaţii. Vitalitatea diecezelor şi a abaţiilor sale, înflorirea unui cler cult şi sfânt, prosperitatea chiar economică a populaţiei care nu-şi risipea energiile cele mai preţioase în tradiţionalele rivalităţi tribale, ci în munca zilnică, luminată şi călăuzită de experienţa călugărilor, totul a contribuit la răspândirea faimei lui Bonifaciu chiar şi în exterior, până în ţara sa de origine.

Reforma Bisericii din Imperiul Franc

Chiar şi regele Pipin, în ciuda opoziţiei episcopilor franci, a voit ca el să lucreze în regatul său, unde partea cea mai sănătoasă a clerului s-a strâns în jurul lui Bonifaciu. Înainte de toate, episcopul de Metz, Crodegang, şi abatele de la „Sfântul Dionisiu” i-au urmat exemplul şi, după două sinoade, întreaga Biserică francă a lui Pipin, la Neustria, fusese reformată. Episcopii săi, la închiderea celui de-al doilea sinod, au scris o profesiune de credinţă, trimisă papei Zaharia, similară aceleia pe care însuşi Bonifaciu o trimisese îndată după alegere, spunând: „Eu voi fi un slujitor fidel şi devotat şi nu voi înceta să-i fac ascultători de Biserica romană pe toţi aceia pe care Dumnezeu mi-i va da ca discipoli în provinciile care mi-au fost încredinţate” (MGH, Epistolae, 42,111).

 

Bonifaciu şi-a menţinut implicarea sa şi a reuşit, totodată, să transmită pasiunea sa chiar dincolo de hotarele provinciei sale bisericeşti. Regula sfântului Benedict era deja trăită în toate conventele şi călugării care n-o adoptau nu puteau să se numească benedictini, ci simpli canonici regulari care, la rândul lor, trebuiau să observe anumite norme; viaţa episcopilor şi a diecezelor lor îşi afla inspiraţia în Regula pastorală a sfântului Grigore, care, împreună cu evanghelia, a fost pusă pe umerii lor în timpul ceremoniei de hirotonire; se clarificase, în sfârşit, că ei trebuiau să menţină o strânsă legătură cu episcopul Romei. După ce şi-a împlinit misiunea, renunţând la scaunul din Köln, care i-a fost desemnat de un sinod cu aprobarea papei, pentru a nu alimenta aversiunea din partea francă, şi punându-l pe Lullo ca succesor al său la Mainz, Bonifaciu a voit să-şi păstreze ultimele energii pentru convertirea ţinutului strămoşilor săi, Saxonia.

Martiriul

Între anii 754-755, s-a dus la Utrecht şi a făcut o primă călătorie de-a lungul Rinului, spre Saxonia; s-a întors în oraş pentru a petrece iarna acolo şi, o dată cu venirea primăverii, şi-a reluat călătoria împreună cu Eoban, episcopul oraşului, şi cu un numeros grup de însoţitori. Ajuns aproape de Dokkum, în timp ce se pregătea pentru administrarea Mirului la un consistent grup de neofiţi, a fost atacat pe neaşteptate şi martirizat, împreună cu cei 52 de însoţitori ai săi.

 

Într-o zi, el scrisese: „Nu suntem câini muţi, nu suntem spectatori tăcuţi, nu suntem mercenari care fug de lup, ci păstori preocupaţi şi vigilenţi pentru turma lui Cristos, pentru cel mare, ca şi pentru cel mic, pentru cel bogat, ca şi pentru cel sărac, pentru cel de orice vârstă şi condiţie, şi când e plăcut, şi când e neplăcut; şi lăsaţi-ne să facem cunoscută voinţa lui Dumnezeu, atâta timp cât Dumnezeu ne dă putere” (MGH, Epistolae, 3,354).

 

Apostolul Germaniei încorona cu martiriu grandioasa sa operă de evanghelizare.

 

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2009/Sf-Bonifaciu-ep-m.aspx).