† Duminica a 4-a a Paştelui (B): Isus, păstor cel sfânt, cel bun și cel frumos (omilie)

Isus, Bunul Păstor - de Marcello Cerrato

Evanghelia Ioan 10,11-18: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

 

 

Omilie

 

În fragmentele evanghelice pe care biserica (după cele ale manifestărilor Celui Înviat) ni le propune pentru timpul pascal – ca întotdeauna a patra evanghelie – unde Isus Cristos Înviat vorbește comunității sale dezvăluindu-i identitatea sa cea mai profundă, o identitate care este de la Dumnezeu Tatăl său. Domnul care trăiește pentru totdeauna este autorizat să se prezinte cu Numele lui Dumnezeu: „Eu sunt” (Egó eimi). Când Moise l-a întrebat pe Dumnezeu care-i vorbea din rugul arzând să-și dezvăluie Numele, Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt” (Ex 3,14), nume inefabil, nume de nerostit înscris în tetragrama JHWH.
 

Cristos viu se descoperă deci ca „Eu sunt” și specifică: „Eu sunt pâinea vieții” (In 6,35); „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12); „Eu sunt poarta oilor” (In 10,7); „Eu sunt învierea și viața” (In 11,25); „Eu sunt cale, adevărul și viața” (In 14,6); „Eu sunt vița” (In 15,5). În fragmentul nostru, după ce s-a prezentat ca poarta oilor, Isus declară de două ori: „Eu sunt păstorul cel bun și frumos” (kalós), rezumând în sine imaginea tuturor păstorilor dați de Dumnezeu poporului său (Moise, David, profeții), dar și imaginea lui Dumnezeu însuși, invocat și lăudat ca „Păstorul lui Israel” (Ps 80,2) de credincioșii lui.

Isus  este evocat de mai multe ori prin imaginea păstorului și turmei pășunate de el (cf. Mt 9,36; 10,6; 15,24; etc.), dar acum cu această revelație vorbește despre el însuși, se proclamă Mesia și Trimis de Dumnezeu pentru a conduce omenirea la viața deplină, „venit ca să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 11,10). Bunul păstor este opusul păstorului mercenar, care face acest lucru pentru că este plătit, care se uită la recompensă pentru munca sa, dar care nu iubește oile: nu-i aparțin, nu sunt destinatari iubirii sale și nici nu contează pentru el. O demonstrează faptul că, atunci când vine lupul el abandonează oile și fuge: vrea să se salveze pe sine însuși, nu oile încredințate lui!

Dimpotrivă, iubirea păstorul bun pentru oile sale chiar provoacă expunerea sa, să-și dea viața pentru salvarea lor. Nu numai își dedică viața oilor, le conduce pe pășuni unde are ce mânca; dar se poate întâmpla ca pericolul pentru viața turmei să devină amenințare pentru viața însăși a păstorului. Acesta este momentul în care păstorul cel bun se descoperă. Această solidaritate, această iubire este posibilă dacă păstorul nu este un mercenar, dar cunoaște oile sale într-o cunoștință cu totul specială care duce la discernerea și recunoașterea identității fiecăruia dintre ele:  o cunoaștere scrutătoare care este determinată de o vecinătate a sa, de îngrijirea asiduă a turmei.

Isus încearcă să explice această comuniune reciprocă evocând cunoaşterea dintre el şi Tatăl, care l-a trimis şi încearcă să realizeze zi de zi voința lui: „Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl” (In 10,14-15). Această comuniune este trăită de Isus în zilele sale de pe pământ, în interiorul comunității sale, cu ucenicii săi și discipolele sale; dar este și o comuniune care transcende timpii, întrucât va fi trăită în istorie între Cel Înviat și cei care îi va atrage la sine, chemându-i și din alte turme. Venit pentru toți, nu numai pentru Israel și voind să poarte pe toți spre plinătatea vieții, Isus este consumat de dorința că toți să fie doar o singură turmă sub un singur păstor și ca toți fiii lui Dumnezeu risipiți să fie adunați (cf. In 11,52).

După această auto-revelație, iată alte cuvinte cu care Isus exprimă intimitatea sa, comuniunea sa cu Dumnezeu: „De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou” (In 10,17). Pentru ce Tatăl îl iubește pe Isus? Pentru că Isus împlinește voința sa, acea voință care este iubire până la a-și dărui viața. În Isus este acea iubire „până la sfârșit” (In 13,1), până la darul vieții și credința că poate s-o ia din nou de la Tatăl. Atenție! Să nu se meargă pe traducerea oficială italiană a Bibliei, care compromite serios sensul cuvintelor lui Isus. Isus nu spune: „Tatăl mă iubește pentru că îmi ofer viața mea  pentru a o relua din nou” (ar fi un joc de cuvinte!), dar „pentru a o primi din nou” (verbul lambáno în a patra evanghelie înseamnă totdeauna „a primi” nu „a relua”). Oferirea vieții din partea lui Isus stă într-un spațiu al credinței, nu stă în asigurarea anticipată! Porunca Tatălui este dedicarea vieții, oferta vieții sale; și promisiunea din partea Tatălui că va putea s-o ia înapoi, pentru că „cel care pierde viața sa o va regăsi, dar cine vrea s-o salveze o va pierde” (cf. Mc 8,35 și par.; In 12,25).  Nimeni nu ia viaţa lui Isus, nimeni nu i-o fură și moartea sa nu este nici un destin (o necesitate) nici un caz (a mers rău): nu, este un dar făcut în libertate și prin iubire, un dar despre care el a fost conștient toată viața sa, spunând în fiecare zi „da”-ul său iubirii. Nu și-a dat viața sa din rațiuni religioase, sacre, teologice, dar că atunci când iubești ești capabil să dai totul pentru cei iubiți, tot ce ești.

Pe mormântul unui creştin de la sfârșitul secolului al II-lea, numit Abercio, se citește această inscripţie: „Eu sunt discipol unui păstor sfânt care are ochii mari; privirea sa ajunge la toți”. Da, Isus este păstorul cel sfânt, cel bun și cel frumos, cu ochii mari, ajungând la toată lumea, chiar și astăzi. Şi din acești ochii noi ne simțim protejați şi conduși.

(pr. Enzo Bianchi [26.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9099-Gesu-il-pastore-Santo-Buono-e-Bello).