Sfântul Ieronim (347-420), preot, învăţător al Bisericii

 

Sfântul Ieronim (1632) - de Jacques Blanchard

„Sfântul Ieronim a pătruns atât de mult divinele Scripturi, încât din această comoară a putut să răspândească vechea şi noua înţelepciune, provocându-ne, prin exemplul său, să-l căutăm fără încetare în paginile sfinte pe Cristos, Cuvântul cel viu” (MA II, 1305).

Acest text liturgic dovedeşte recunoştinţa Bisericii faţă de sfântul Ieronim, care, prin traducerea Bibliei, o traducere nobilă în formă şi fidelă în conţinut, a favorizat în creştinătatea occidentală accesul la cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta a fost şi intenţia sa, când scria: “Noi îl numim om spiritual pe acela care judecă toate şi nu este judecat de nimeni, care, cunoscând secretele Scripturii, le înţelege într-un mod sublim; şi-l vede pe Cristos în cărţile divine” (PL 26, 417 A). Şi, în prologul Comentariului asupra Cărţii profetului Isaia, adăuga: “Ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos, deoarece cel care nu cunoaşte Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea sa”.

Un caracter dificil

 

Ieronim, născut la Stridonium, în Dalmaţia, în 347, într-o familie creştină, a fost educat la credinţă de părinţi. De mic şi-a dezvăluit caracterul său independent şi pasional, dar şi memoria deosebită şi inteligenţa foarte ascuţită. A studiat mai întâi în oraşul său, apoi s-a dus la Milano şi, în sfârşit, la Roma. Învăţătorul său a fost celebrul retor Elio Diodoro şi discipolul şi, în acelaşi timp, prietenul său preaiubit, Rufin din Aquileia.

Roma l-a încântat pe Ieronim prin frumuseţea sa monumentală, istoria şi cultura sa şi, de asemenea, prin tradiţia creştină. Duminica vizita adeseori catacombele şi medita viaţa eroică a martirilor.

Exista însă un alt aspect al oraşului cezarilor: acela al vieţii uşoare – “dolce vita”. Ieronim, ca majoritatea studenţilor, nu a ştiut să reziste vieţii libertine care se trăia la terme, în circ şi în alte locuri puţin recomandabile. Spre norocul său, dragostea faţă de studii l-a ajutat să nu neglijeze formarea intelectuală şi educaţia creştină primită în familie l-a îndemnat să ceară Botezul şi să înceapă o viaţă mai demnă de un creştin. A fost botezat, la 19 ani, de papa Liberiu.

Începuturile vieţii ascetice

O dată terminate studiile, s-a transferat la Treviri pentru a-şi începe cariera, dar aici Dumnezeu îl aştepta în întâmpinare. Dacă, la Roma, contemplase catacombele, plângându-se adeseori că nu a trăit şi el în timpul martirilor, la Treviri, descoperea în toată măreţia sa experienţa monahismului şi a înţeles că şi ascetul este un adevărat martir, nu numai pentru un moment, ci pentru întreaga viaţă: “Meritul martiriului nu se atribuie exclusiv vărsării sângelui; slujirea împlinită de un suflet dăruit lui Dumnezeu este, de asemenea, un martiriu zilnic” (Scris. 108, 31).

Ieronim a fost fascinat de acest lucru şi, pasional şi hotărât cum era, a abandonat cariera sa aflată abia la început şi s-a întors în Dalmaţia, împotriva voinţei apropiaţilor săi, a început la Aquileia viaţa monastică împreună cu prietenul său, Rufinus. Nu a fost o viaţă uşoară, atât din cauza caracterului său, cât şi din cauza dificultăţilor tot mai mari pe care i le creau părinţii.

Şi-a luat atunci partea de moştenire care i se cuvenea şi biblioteca sa şi s-a dus în Orient, leagănul monahismului, în căutarea acelei păci şi a acelei comuniuni cu Dumnezeu, care a fost aspiraţia sa dintotdeauna. Din cauza problemelor de sănătate, a trebuit să se oprească la Antiohia, pe lângă preotul Evagriu, care a devenit prietenul şi protectorul său, şi a profitat de aceasta pentru a aprofunda cunoaşterea limbii greceşti.

Inteligenţa sa a fost cucerită de autorii latini şi niciodată nu a obosit să citească şi să recitească, de exemplu, operele lui Cicero, în timp ce vocaţia ascetică îi cerea cufundarea în lectura asiduă a Bibliei şi renunţarea la înţelepciunea deşartă a păgânilor. Lupta a fost foarte dură. Se detaşase de viaţa lumească, abandonase părinţii şi propria ţară, dar “de biblioteca mea, adunată la Roma cu atâta iubire şi oboseală, chiar nu am ştiut să mă detaşez. Sărmanul de mine! Luam masa şi apoi mergeam să-l citesc pe Cicero... Dacă, uneori, intrând în mine însumi, deschideam cărţile profeţilor, stilul lor lipsit de farmec îmi producea dezgust” (Scris. 22, 30).

În Postul Mare din anul 375, o boală l-a adus pe patul de moarte, şi tocmai atunci s-a petrecut un fapt neaşteptat. “Dintr-o dată, m-am simţit ca şi răpit în duhul meu. M-am simţit tras înaintea tribunalului Judecătorului, şi m-am simţit străfulgerat de o lumină care iradia din toate părţile, încât eu, căzut la pământ, nu îndrăzneam nici măcar să-mi ridic privirea. Am fost întrebat cine sunt. “Un creştin!”, am răspuns. Dar Judecătorul, de pe tronul său, a exclamat: “Mincinosule! eşti un ciceronian, tu nu eşti creştin! Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta!” Am rămas fără cuvinte. Sub vergi (Judecătorul dăduse ordin să fiu bătut) m-am simţit sfâşiat şi mai mult de remuşcarea conştiinţei, şi în interiorul meu tot repetam: “În infern, cine va cânta laudele tale?” (Scris. 22, 30).

În pustiul Calcide

 

După ce a învăţat lecţia, Ieronim s-a transferat în Deşertul Calcide, la hotarele Siriei, şi a început o viaţă grea de anahoret. A profitat de acest timp pentru a învăţa ebraica şi a putut astfel să citească direct în original Vechiul Testament. Nu a fost un lucru uşor, dar, prin voinţa sa tenace, a reuşit. “Când eram tânăr, deşi mă simţeam protejat de singurătatea deşertului, nu reuşeam să-mi înfrânez tendinţele vicioase şi ardoarea temperamentului meu; căutam să o îmblânzesc prin posturi dese, dar spiritul meu era cu totul cuprins de neliniştea imaginaţiilor. Pentru a-l potoli, m-am pus la şcoala unui frate convertit de la iudaism; după rafinamentul lui Quintilian, elocvenţa lui Cicero, gravitatea lui Frontone şi suavitatea lui Pliniu, a trebuit să învăţ un nou alfabet şi să repet cuvinte stridente şi aspirate. Nu vorbesc despre efortul pe care l-am depus şi nici despre dificultăţile pe care a trebuit să le înfrunt. Uneori, disperam, de mai multe ori m-am oprit; apoi reluam cu obstinaţie hotărârea de a învăţa. Despre aceste lucruri ştie numai conştiinţa mea (eu ştiu câte am pătimit!) şi cei care se aflau în jurul meu. Acum îi mulţumesc Domnului, pentru că din sămânţa amară a atâtor studii acum culeg roade pline de savoare” (Scris. 123, 12).

Studiului limbii ebraice, care va fi continuat apoi la Betleem, i l-a adăugat pe acela al limbii greceşti, şi, pentru a-şi câştiga pâinea şi pentru a-şi odihni mintea, îşi dedica restul timpului muncilor manuale.

În pustiu visase pacea, dar a întâlnit războiul. Primul şi teribilul duşman era tocmai trecutul său: “De câte ori, deşi trăiam în acest nemărginit deşert ars de un soare torid, în această sărăcăcioasă locuinţă oferită de călugări, credeam într-adevăr că sunt în mijlocul vieţii plăcute de la Roma! Eram cu totul singur, cu sufletul plin de amărăciune. Trupul meu, desfigurat, era plin de spaimă; pielea murdară şi înăsprită îmi dădea un aspect jalnic... Lacrimi şi gemete în fiecare zi! Dacă, în ciuda eforturilor mele, pe neaşteptate mă cuprindea somnul, oasele dislocate mă striveau în timp ce eram întins pe pământul gol. Nu-ţi vorbesc despre hrană şi băutură: în pustiu, chiar şi bolnavii folosesc apa rece ca gheaţa: o hrană caldă este o adevărată plăcere! Eu, deci, da, tocmai eu, care mi-am impus o astfel de închisoare grea de teama iadului, fără altă companie decât fiarele sălbatice şi scorpionii, simţeam adesea că mă aflu printre tinere care dansează. Faţa îmi era palidă din cauza postului, şi totuşi, într-un trup de acum ofilit, gândul ardea de dorinţă; înaintea minţii unui om mort în trup, izbucnea din nou flacăra pasiunii. Lipsit de ajutor, mă prosternam la picioarele lui Isus, le udam cu lacrimi, le ştergeam cu părul capului, îmblânzeam trupul rebel cu săptămâni de posturi. Nu mă ruşinez să mărturisesc aceste mizerii; dacă vreodată mă plâng, este pentru că nu mai am zelul de altădată, (...) Îmi amintesc: adesea, gemetele mele uneau ziua cu noaptea; nu încetam să-mi bat pieptul până ce, datorită ameninţărilor învăţătorului, nu-mi revenea liniştea. Chiar şi chilia mă înspăimânta, care era parcă complice la gândurile necurate; iritat împotriva mea însumi şi inflexibil, înaintam singur în pustiu (...) Dar Domnul îmi este martor: după lacrimi nesfârşite, după ce mi-am ţinut privirea îndelung fixată către cer, îmi părea uneori că mă aflu printre şirurile de îngeri...“ (Scris. 22, 7).

În aceste momente de lumină descria astfel noua sa locuinţă: “O, deşert plin de florile lui Cristos! (...) O, sihăstrie, în care te bucuri de intimitatea cu Dumnezeu! (...) Mă bucur că am lepădat greutatea cărnii pentru a mă ridica spre cerul luminos şi senin...“ (Scris. 14, 10).

Foarte curând, însă, şi-a dat seama că acele frumoase flori se transformaseră în tufişuri pline de spini şi scaieţi veninoşi. Orgoliul, unit adesea cu ignoranţa, a operat între călugări o profundă sciziune. Ieronim constata cu durere: “Ne îmbrăcam în saci şi ne rostogoleam în cenuşă, dar excomunicam episcopi”. Disputele provocate de erezia ariană găseau terenul cel mai adaptat în mijlocul oamenilor ce se considerau spirituali. Discutau despre Sfânta Treime şi adesea nu ştiau nici măcar să cultive o grădină şi să păstreze curată propria grotă. Cel mai rău era că episcopii căutau propriile favoruri, cunoscând respectul de care ei se bucurau înaintea poporului.

Ieronim, mai întâi, i-a scris papei Damasus, pentru a-l întreba în care episcop se poate încrede, apoi, neprimind răspuns, a părăsit acel loc, devenit de acum un cuib al şerpilor, şi s-a întors la Antiohia, unde a fost primit cu multă dragoste de Paulin, care a voit să-l hirotonească preot, lăsându-i însă toată libertatea de mişcare.

Peste puţin timp, era la Constantinopol, alături de Grigore Nazianzenul, pentru a se bucura de prietenia sa şi pentru a se cufunda, cu o imensă bucurie, în bogata bibliotecă a acelui scaun episcopal.

Secretar al papei

Când papa Damasus a chemat episcopii la Roma, în 382, pentru un conciliu, Paulin a fost însoţit de învăţatul său preot. Ieronim, după ce a contribuit în mod strălucit la lucrările conciliului, a fost ales ca secretar personal al papei.

Şederea la Roma a durat până în 385, şi a fost foarte fecundă. Între alte sarcini, papa, care realiza în acel timp o profundă reformă liturgică, l-a însărcinat să traducă din textele originale Sfânta Scriptură în aşa fel încât să fie accesibilă pentru lectura credincioşilor în adunările liturgice. Munca a durat mai bine de douăzeci şi cinci de ani, deoarece Ieronim nu s-a limitat numai la textele liturgice, ci a voit să cuprindă întreaga Scriptură. Şi-a pus în valoare întreg talentul său, dând Bisericii din Occident o comoară incomparabilă. Biblia, numită Vulgata, s-a impus până în zilele noastre ca text oficial, garantat de autoritatea Bisericii.

Dar şi la Roma, unde se bucura de mare prestigiu pentru apropierea sa de papă, Ieronim nu a uitat niciodată să fie călugăr şi nu s-a lăsat atras de febra carierismului. Prin viaţa sa senină şi săracă, prin învăţătura sa clară şi cu anumite ocazii virulentă, şi-a câştigat mari prieteni şi numeroşi duşmani.

La sugestia lui Damasus, care îl preţuia foarte mult şi care îl consulta continuu, unele doamne l-au invitat în casa lor pentru a fi instruite în cuvântul lui Dumnezeu. A luat fiinţă, astfel, pe Aventino, un fel de cenacol în casa Marcelei. În afară de ea, mai lua parte mama Albina, fecioara Asella, văduva Paula şi cele două fiice ale ei, Blesilla şi Eustochia. Toate suflete alese, care nu numai că ascultau cu interes lecţiile biblice, dar se angajau apoi ca acestea să devină viaţă în practica zilnică a ascezei.

Viaţa acestui grup bătea la ochi nu atât pentru că era vorba despre doamne nobile, dar şi pentru că contrasta cu aceea a atâtor creştini din Roma. În climatul de reformă al Bisericii, pe care Damasus îl promova, exemplul hotărât al acestor doamne şi cuvântul virulent al lui Ieronim îi incomodau pe mulţi, înainte de toate pe acei călugări, pe acele fecioare şi pe acei preoţi care reduseseră evanghelia la simple celebrări liturgice. Au început astfel să circule până şi calomnii injurioase în privinţa raporturilor lui Ieronim cu nobilele doamne din Aventino.

Cât timp a trăit Damasus, murmurele împotriva călugărului erau reţinute, dar după moartea papei, au devenit un strigăt ameninţător şi l-au constrâns pe Ieronim să plece. Împreună cu fratele său, Paulinian, cu Eusebiu de Cremona, cu preotul roman Vincenţiu, s-a mutat la Betleem, după ce au făcut un lung pelerinaj, vizitând Alexandria Egiptului, călugării din Nitria şi toate locurile sfinte ale Palestinei. El dorea să pună pe picioare o viaţă monastică serioasă şi, în acelaşi timp, visa să ducă înainte munca sa de traducere a tuturor cărţilor Bibliei. Şi pentru a face acest lucru, care era cel mai potrivit loc decât Ţara Sfântă?

Betleem: ultima etapă

 

Aici a fost găsit de Paula şi de fiica ei, Eustochia. Ele au adus o importantă sumă de bani, care a fost folosită apoi pentru a construi o mănăstire pentru călugări, o alta pentru femei, o casă de primire pentru pelerini şi o şcoală monastică.

Departe de Roma, şi-a găsit, în sfârşit, pacea? Nu. El nu era un om care să se poată retrage într-o viaţă privată. Evenimentele din viaţa Bisericii îl atingeau şi pe el într-un mod foarte profund.

Mai întâi a scris două cărţi împotriva călugărului Iovanian, care, la Roma, răspândea idei greşite în privinţa ascetismului monastic şi dispreţuia fecioria; apoi a intrat în polemică cu Ioan, episcopul Ierusalimului, suspectat de erezia origenistă. În dispută, s-a ciocnit şi cu vechiul său prieten, Rufinus, care avea o mănăstire a sa pe Muntele Măslinilor şi era de partea episcopului. Între cei doi se schimbau cuvinte dure şi acuze grele. Augustin, tulburat de acest lucru, şi-a făcut auzit glasul său de la Hippona: “A fost foarte neplăcut pentru mine să aflu că între persoane aşa de apropiate şi de familiare între ele, unite de o legătură de prietenie foarte cunoscută tuturor Bisericilor, să se işte o dezbinare aşa de gravă... Care prieten nu va fi considerat un viitor duşman, dacă între Ieronim şi Rufinus a putut apărea ceea ce noi toţi deplângem?” (Augustin, Scris. 73, 6).

Pentru a complica lucrurile, episcopul Epifaniu de Salamina s-a dat de partea lui Ieronim împotriva origeniştilor şi, fără autorizaţia episcopului de Ierusalim, l-a sfinţit preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim.

Când, de acum, situaţia devenise scandaloasă, în mod miraculos, în anul 397, s-a reuşit reconcilierea între cei trei principali adversari: Ioan, Rufinus şi Ieronim. Pacea a durat, însă, puţin şi din vina prietenilor celor trei protagonişti.

Mai înainte de terminarea controversei origeniste, s-a declanşat cea pelagiană şi, de asemenea, şi aici, a intervenit cu energie în apărarea doctrinei adevărate, găsind în Augustin de Hippona cel mai preţios şi respectat aliat. Pelagienii nu vor ierta luarea de poziţie a călugărului şi vor ataca mănăstirea, ucigând un diacon şi arzând o parte din construcţii. Ieronim a scăpat din incendiu ca prin miracol.

După câţiva ani, aveau să moară Paula şi Eustochia şi veşti foarte triste soseau şi de la Roma: murise Marcela şi barbarii, conduşi de crudul Alaric, au jefuit Roma. Ieronim scria dezolat în introducerea la Comentariul asupra Cărţii lui Ezechiel: “Roma este asediată! Lacrimile sufocau cuvintele mele, în timp ce eu dictam; cade cetatea care a dominat întreaga lume”.

Se vlăguieşte, de asemenea, şi sănătatea lui: “Dictez aceste pagini (Comentariul asupra Cărţii lui Ezechiel) în lumina tremurătoare a lămpii. Munca exegetică îndepărtează puţin tristeţea din inima mea, consternată în adâncul ei. La aceste preocupări care îmi vin din exterior, se adaugă altele pe ochii mei slăbiţi de acum datorită bătrâneţii şi ameninţaţi de orbire, dificultatea de a citi în lumina slabă a lămpii textele ebraice cu caractere aşa de mici, încât se pot descifra cu dificultate chiar şi în lumina deplină a zilei, când străluceşte soarele”.

Rămas singur în mănăstirea sa, distrusă pe jumătate şi continuu ameninţată de bande de tâlhari sarazini, şi-a pus deoparte cărţile şi s-a ocupat de primirea celor care, pentru a fugi de furia devastatoare a barbarilor, veneau chiar de departe, căutând refugiu în casa lui.

La 30 septembrie 419/420, “Leul din Stridon” se prezenta umil şi blând înaintea Domnului, repetând mişcătoarea sa rugăciune: “Iartă-mă, Doamne, pentru că sunt dalmat!” Bisericii, pe care a iubit-o aşa de mult, îi lăsa comoara inestimabilă a scrierilor sale.

 

(Sursă:  http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3154/Sf-Ieronim-pr-inv-.aspx).