† Duminica a 27-a de peste an (A): Fără Dumnezeu omul se pierde (omilie)

„Împărăția v-a fi luată de la voi” -
de Bernadette Lopez

Evanghelia – Matei 21,33-43: În acel timp, Isus a spus mai-marilor preoţilor şi fariseilor: ³³ "Ascultaţi această parabolă: Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat în ea un teasc şi a ridicat un turn de pază, apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. ³⁴ Când a sosit timpul culesului, şi-a trimis slujitorii la viticultori, ca să-şi ridice roadele. ³⁵ Dar viticultorii au pus mâna pe slujitori şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis, după un al treilea au aruncat cu pietre. ³⁶ Atunci a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât prima dată, dar şi cu aceştia s-au purtat la fel. ³⁷ În cele din urmă l-a trimis pe fiul său, zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». ³⁸ Dar viticultorii, când l-au văzut pe fiul stăpânului, au spus între ei: «Acesta este moştenitorul; haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire moştenirea lui». ³⁹ Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis. ⁴⁰ Ei bine, când va veni stăpânul viei, ce le va face acestor viticultori?" ⁴¹ Ei îi răspund: "Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă, iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul cuvenit". ⁴² Isus le zice: "Nu aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?». ⁴³ De aceea vă spun: împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor, care o va face să aducă roade".

 

Omilie

 

Cântarea lui Isaia (Is 5,1-7) este o capodoperă şi pregăteşte parabola lui Isus. Profetul se foloseşte de o alegorie pentru a descrie în profunzime istoria monotonă a poporului său. Considerate superficial, evenimentele lui Israel par variate, dar în profunzime repetă constant acelaşi motiv: pe de o parte este iubirea lui Dumnezeu, pe de altă parte trădarea poporului. Dar este o istorie – spune Isaia – care nu poate continua la infinit. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită şi va fi o judecată (Is 5,3). Dumnezeu aşteaptă struguri buni, şi în schimb are struguri sălbatici (Is 5,2). Dincolo de metaforă: era aşteptată dreptatea şi iată este oprimare, era aşteptată corectitudinea şi iată răutate („el se aştepta la dreptate şi iată vărsare de sânge; el nădăjduia judecată dreaptă şi iată strigătele celor nedreptăţiţi”). În acest punct nu rămâne decât pedeapsa: via va cădea în ruină, nu va mai fi cultivată şi va fi năpădită de spini şi bălării. Dar pedeapsa lui Dumnezeu nu este niciodată pentru totdeauna. Ameninţările lui Dumnezeu sunt pentru convertire, nu pentru distrugere.

Este clar că parabola lui Isus merge exact pe urmele cântării viei din cartea profetului Isaia, introducând însă cel puţin două precizări. Prima este că păcatul nu constă doar într-o neascultare generică faţă de Dumnezeu, dar într-un fapt exact, anume uciderea profeţilor şi, la sfârşit, chiar a lui Mesia. Este vorba despre o judecată dură asupra lui Israel, dar dacă Matei o redă este pentru că aceasta este o avertizare continuu şi pentru creştini.

 

A doua precizare este că pedeapsa constă în faptul că Împărăţia va fi luată de la capii Israelului şi va fi dată păgânilor. Va fi luată de la vecini şi va trece la cei de departe. Şi aceasta este o judecată dură, şi este o continuă avertizare pentru creştini. Dumnezeu este fideal faţă de poporul său, faţă de comunitatea sa, dar nu până acolo ca planul său de mântuire  să fie întrerupt şi ca exigenţele sale de adevăr şi de dreptate să fie puse de o parte. Dacă creştinii refuză, exigenţele sale de dreptate vor găsi în altă parte modul de a se exprima.

 

În acest punct este potrivit a adăuga încă o precizare. În alegoria lui Isaia stăpânul se aştepta la struguri buni şi în schimb a găsit struguri sălbatici. În parabolă însă nu este înainte de toate problema roadelor. Viticultorii nu vor să-l recunoască pe stăpân ca atare. Acesta este păcatul lor. Se comportă ca şi cum via le-ar aparţine lor. Şi când îl ucid pe fiu o spun clar: „să luăm noi în stăpânire moştenirea lui”. Vor să fie stăpâni. Dar refuzând stăpânirea lui Dumnezeu, lumea nu mai stă în picioare, convieţuirea se fărâmiţează.

(don Bruno Maggioni [02.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5212).