Evanghelia: In 1,1-18 (forma scurtă In 1,1-5.9-14) - 1 La început era Cuvântul și Cuvântul
era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. 2 Acesta era la început la
Dumnezeu. 3 Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă
nimic din ceea ce există. 4 În el era viața și viața era lumina
oamenilor, 5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a
cuprins-o. 6 A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era
Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre
lumină, pentru ca toți să creadă prin el. 8 Nu era el lumina, ci [a
venit] să dea mărturie despre lumină. 9 [Cuvântul] era lumina
adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. 10 Era în
lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. 11 A
venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. 12 Însă celor care l-au
primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui
Dumnezeu, 13 care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din
voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. 14 Și Cuvântul s-a
făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a
unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. 15 Ioan a dat
mărturie despre el și a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus:
Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”.
16 Căci noi toți am primit din plinătatea lui har după har. 17
Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au fost prin Isus
Cristos. 18 Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al
lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.
Omilie
În duminica a II-a după Crăciun
apostolul Paul ne introduce motivul speranței noastre: „El să vă lumineze ochii
inimii voastre, ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa” (Ef 1,18). Speranța despre care sfântul
Paul vorbește nu se identifică cu speranța lumii de astăzi, dar se transformă
profund, reînnoind-o.
Prima noutate este de a o fundamenta nu pe previziunile oamenilor (aproape întotdeauna foarte nesigure), dar pe promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii și a adevărului său, nu triumful celui care știe multe lucruri. Dumnezeu nu susține speranțele noastre inutile sau iluzorii.
Prima noutate este de a o fundamenta nu pe previziunile oamenilor (aproape întotdeauna foarte nesigure), dar pe promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii și a adevărului său, nu triumful celui care știe multe lucruri. Dumnezeu nu susține speranțele noastre inutile sau iluzorii.
Dar
venim la prologul lui Ioan. Plină de speranță este o afirmație care la prima
vedere s-ar părea contrariul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a
cuprins-o” (In 1,5). Se observă
înainte de toate timpurile verbului. Pentru lumină se revine în prezent
(„luminează”), pentru respingerea întunericului la timpul trecut („nu a
cuprins-o”). Lumina strălucește mereu, aparține de natura sa să lumineze.
Aceasta este semnificația prezentului. Pentru întuneric, în schimb, verbul este
la trecut, pentru a spune că se tratează un fapt istoric, nu de o
necesitate. Un fapt care putea să fie sau nu putea să fie, pentru că depinde de
om și de libertatea sa. Acest lucru însemnând că nimeni nu poate pune capăt
luminii care vine de la Cristos. Ea strălucește mereu, pretutindeni.
Întunericul poate s-o refuze, dar nu să o stingă. Verbul grec pe care Ioan îl
folosește are două semnificații: a nu accepta, dar și a împiedica o acțiune.
Drama este profundă, dar spațiul speranței este mereu deschis.
În prolog este și o altă afirmație care, încă mai adânc, constituie fundamentul speranței creștine: „Și Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Trup este omul în fragilitatea sa și slăbiciunea sa. Pentru a înțelege forța acestei afirmații a lui Ioan ajunge să o confruntăm cu o afirmaţie de a profetului Isaia (41,6-8): „Orice făptură este ca iarba […]. Iarba se usucă, floarea se ofilește […], dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru profet între Cuvântul lui Dumnezeu și fragilitatea omului este un „dar”, care indică toată distanța dintre inconsistența omului și soliditatea lui Dumnezeu. În prologul lui Ioan, în schimb, „dar” este dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce rămâne stabil e luat din vremelnicie. În drumul fiecărui om și a întregii umanității s-a inserat o prezență care salvează de la zădărnicie și de la nestatornicie. (don Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3606).
În prolog este și o altă afirmație care, încă mai adânc, constituie fundamentul speranței creștine: „Și Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Trup este omul în fragilitatea sa și slăbiciunea sa. Pentru a înțelege forța acestei afirmații a lui Ioan ajunge să o confruntăm cu o afirmaţie de a profetului Isaia (41,6-8): „Orice făptură este ca iarba […]. Iarba se usucă, floarea se ofilește […], dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru profet între Cuvântul lui Dumnezeu și fragilitatea omului este un „dar”, care indică toată distanța dintre inconsistența omului și soliditatea lui Dumnezeu. În prologul lui Ioan, în schimb, „dar” este dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce rămâne stabil e luat din vremelnicie. În drumul fiecărui om și a întregii umanității s-a inserat o prezență care salvează de la zădărnicie și de la nestatornicie. (don Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3606).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu