Duminica a II-a după Crăciun: Acea Lumină este prezentul nostru (omilie)

 

Evanghelia: In 1,1-18 (forma scurtă In 1,1-5.9-14) - ¹ La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. ² Acesta era la început la Dumnezeu. ³ Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există. ⁴ În el era viața și viața era lumina oamenilor, ⁵ iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. ⁶ A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. ⁷ Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. ⁸ Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină. ⁹ [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. ¹⁰ Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. ¹¹ A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. ¹² Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, ¹³ care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. ¹⁴ Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. ¹⁵ Ioan a dat mărturie despre el și a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. ¹⁶ Căci noi toți am primit din plinătatea lui har după har. ¹⁷ Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au fost prin Isus Cristos. ¹⁸ Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Omilie

 

 

În duminica a II-a după Crăciun apostolul Paul ne introduce motivul speranței noastre: „El să vă lumineze ochii inimii voastre, ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa” (Ef 1,18). Speranța despre care sfântul Paul vorbește nu se identifică cu speranța lumii de astăzi, dar se transformă profund, reînnoind-o.


Prima noutate este de a o fundamenta nu pe previziunile oamenilor (aproape întotdeauna foarte nesigure), dar pe promisiunea lui Dumnezeu în care te încrezi total. A doua noutate este de a spera ceea ce Dumnezeu ne-a promis, adică triumful iubirii și a adevărului său, nu triumful celui care știe multe lucruri. Dumnezeu nu susține speranțele noastre inutile sau iluzorii.

 

 

Dar venim la prologul lui Ioan. Plină de speranță este o afirmație care la prima vedere s-ar părea contrariul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5). Se observă înainte de toate timpurile verbului. Pentru lumină se revine în prezent („luminează”), pentru respingerea întunericului la timpul trecut („nu a cuprins-o”). Lumina strălucește mereu, aparține de natura sa să lumineze. Aceasta este semnificația prezentului. Pentru întuneric, în schimb, verbul este la trecut, pentru a spune că se tratează un fapt istoric, nu de o necesitate. Un fapt care putea să fie sau nu putea să fie, pentru că depinde de om și de libertatea sa. Acest lucru însemnând că nimeni nu poate pune capăt luminii care vine de la Cristos. Ea strălucește mereu, pretutindeni. Întunericul poate s-o refuze, dar nu să o stingă. Verbul grec pe care Ioan îl folosește are două semnificații: a nu accepta, dar și a împiedica o acțiune. Drama este profundă, dar spațiul speranței este mereu deschis.


În prolog este și o altă afirmație care, încă mai adânc, constituie fundamentul speranței creștine: „Și Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14).  Trup este omul în fragilitatea sa și slăbiciunea sa. Pentru a înțelege forța acestei afirmații a lui Ioan ajunge să o confruntăm cu o afirmaţie de a profetului Isaia (41,6-8):  „Orice făptură este ca iarba […]. Iarba se usucă, floarea se ofilește […], dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. Pentru profet între Cuvântul lui Dumnezeu și fragilitatea omului este un „dar”, care indică toată distanța dintre inconsistența omului și soliditatea lui Dumnezeu. În prologul lui Ioan, în schimb, „dar” este dispărut. Soliditatea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut trup, ceea ce rămâne stabil e luat din vremelnicie. În drumul fiecărui om și a întregii umanității s-a inserat o prezență care salvează de la zădărnicie și de la nestatornicie. (don Bruno Maggioni [02.01.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3606).