Creştinismul fără Întrupare

 

Unul dintre lucrurile cu adevărat serioase din viaţa unui creştin, atât de serios încât poate lăsa loc pentru umorşi echilibru, aşa cum sugerează C.S. Lewis când citează sfatul lui William Dunbar: „Pe Domnu-ascultă-l, fii voios,/ nu da pe lume nici un os“, este prezenţa centrală a Mântuitorului în propria viaţă. Cristos nu este doar începutul şi sfârşitul istoriei creaţiei şi umanităţii, ci se cuvine recunoscut şi ca un Rege interior al fiecărui creştin. El nu pretinde, totuşi, o recunoaştere standard a regalităţii sale, numai prin purtarea unor veşminte clericale sau călugăreşti sau printr-o adoptare conformistă a pietăţii, ca şi când ai purta o uniformă confesională. O vocaţie creştină este un „da“ care deschide „uşa“ către Cristos-Regele (Ap 3,8) atunci când mărturiseşte disponibilitatea omului de a se pune la dispoziţia planurilor sale, după modelul Mariei (Lc 1,38). Ea încetează să mai fie astfel când trădează mai curând mediocritatea, stilul lui „lasă-mă să te las“ sau ceea ce Cardinalul De Lubac numea „mondenitatea spirituală“ – o corupere „religioasă“ a vocaţiei incomode de a-l căuta şi a-l sluji pe Dumnezeu, prin adoptarea unui stil de viaţă hedonist, dar „corect religios“, sau a unui triumfalism eclezial ce se manifestă, de pildă, prin participarea asiduă la reuniuni bisericeşti sau la mese festive cu înalte figuri clericale sau prin scrierea unor panegirice despre discursurile acestora.

Dar ce înseamnă pentru un creştin a recunoaşte centralitatea lui Cristos?

 

Înseamnă, în primul rând, a crede că Dumnezeu s-a apropiat definitiv de om prin Întrupare, dezvăluindu-i demnitatea lui filială, şi a căuta mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu, ce este inefabil prezentă aici şi acum. Aşa cum explică De Lubac în celebrele sale Paradoxuri [Paradoxes], „Împărăţia lui Dumnezeu este realitatea spirituală, interioară şi eternă“ şi nu poate fi identificată cu „ordinea creştină a lucrurilor“, ce „aparţine încă domeniului lucrurilor obiective, al lucrurilor exterioare care se petrec în timp“, făcând parte din „conturul lumii trecătoare“. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi, aşadar, identică cu structurile administrative ecleziale, ce sunt umane şi efemere, sau cu o logică a „puterii“ specifică şi autorităţilor religioase – şi nu doar celor politice. Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie a fost inacceptabilă tocmai pentru cărturarii Legii şi arhiereii (sacerdoţii) timpului şi pentru puterea politică (Irod), fiind accesibilă în schimb celor simpli şi marginali (păstorii) şi păgânilor care practicau o „magie“ scandaloasă din perspectiva Legii (magii).

A accepta centralitatea lui Cristos înseamnă, aşadar, a putea primi cu veneraţie paradoxul sub care se manifestă Dumnezeu, ca servitor, şi nu ca stăpân, ca rege umil şi sărac, şi nu ca tiran autoritar şi sigur pe sine – ca Dumnezeu care se revelează „celor din urmă care vor fi cei dintâi“. Înseamnă, într-un sens personal, a accepta în propria viaţă faptul că, în Isus Cristos, Dumnezeul cel atotputernic a riscat din iubire să se facă vulnerabil faţă de creatura sa. Desigur, aceasta înseamnă că şi creştinul devine vulnerabil şi iubeşte expunându-se şi putând fi rănit şi răstignit. Dar vulnerabilitatea lui poate ajunge să semene cu cea a lui Cristos şi iubirea pentru ceilalţi în Cristos va învia întotdeauna, chiar dacă a condus uneori la răni sau chiar la dureri sfâşietoare în viaţa pe pământ.

Scriitorul francez Georges Bernanos scria profetic că omenirea suferă „din cauza neîntrupării Cuvântului întrupat“. Această observaţie se referă şi la responsabilitatea creştinilor şi nu aruncă vinovăţia doar asupra ateilor lipsiţi de inimă care au participat, de pildă, la crimele totalitarismelor din secolul al XX-lea sau asupra fundamentaliştilor seculari ce condamnă, azi, virulent creştinismul, acuzându-l de toate relele din istorie.

Întruparea lui Cristos în propria viaţă înseamnă, cum explica în 2005 Cardinalul Ratzinger, într-o meditaţie pascală asupra articolului de credinţă „et incarnatus est“ din Simbolul de la Niceea, şi că Isus poartă cu sine greutatea istoriei umane – nu numai pe cea a istoriei universale, ci şi erorile, fragilităţile şi putreziciunea din istoria fiecărui om. Isus nu refuză nimic din poverile unui om care a devenit prietenul său. Aşa cum scrieşi Sf. Paul, „în el este numai da“ (2Cor 1,19), numai fidelitate şi curaj de a suferi alături de noi şi pentru noi – de a suferi până la capăt.

Dar acest „da“ al Prietenului veşnic are nevoie de un răspuns – de un „da“ care este semnul reciprocităţii, ca în orice relaţie de prietenie sau de dragoste, şi care, la fel ca orice „da“, ne expune şi ne face mai uşor de rănit. A-I spune „da“ lui Isus înseamnă şi a fi atent, cu inima şi, ori de câte ori e posibil, cu fapta, faţă de cei în care el suferă cel mai mult: cei mici, răniţi sau abandonaţi, cărora le este refuzată orice consolare.

Şi, ca o mărturie că acest „da“ e de multe ori absent din inima creştinilor, putem cita din nou cuvintele lui De Lubac: „un creştinism care evită sarcinile urgente ale carităţii faţă de cei mai săraci şi mai abandonaţi, un creştinism care refuză mărturia consimţind să reducă la ceva trivial exact acea parte din Crez care este în acest moment cea mai ameninţată – acesta e un creştinism neîntrupat. Restul este vorbărie“. De Lubac se referă aici chiar la articolul din Crez amintit mai sus: „et incarnatus est“. Un creştinism care este numai „vorbărie“, chiar dacă aceasta înseamnă o predicare evlavioasă, este un creştinism din care lipseşte Întruparea – adică un soi de spiritualism care se prevalează de figura lui Cristos pentru a răspândi un fel de gnoză.

Creştinismului fără caritate şi fără mărturie îi lipsesc, aşadar, inima şi trupul. Fireşte, aceasta este în primul rând o provocare adresată conştiinţei noastre: de câte ori a fost creştinismul nostru lipsit de inimă şi trup? De câte ori am fost noi chemaţi să auzim strigătul celui suferind şi vulnerabil şi ne-am eschivat? De câte ori am predicat cu o „dublă conştiinţă“, fără a ne păsa de mărturia noastră? Dar afirmaţia ne îndeamnă să privim lucid şi Biserica – prin aceasta înţelegând nu numai clerul, ci şi toţi creştinii care fac parte din „poporul lui Dumnezeu“. Şi probabil că această luciditate este mai alertă la cei care se identifică mai puţin cu interesele Bisericii ca instituţie şi mai mult cu vocaţia misionară şi maternă pe care i-a încredinţat-o Cristos.

Creştinismul nu poate fi credibil, de pildă, în faţa ateilor şi a spiritelor seculare, atâta timp cât nu manifestă şi o conştiinţă autocritică. Atâta timp cât fidelitatea faţă de mesajul său central, care este coerenţa între credinţa profesată şi mărturie, semnificată prin articolul de credinţă „et incarnatus est“, lipseşte la mulţi dintre noi, este nerezonabil să dăm vina pe secularism şi ateism pentru reputaţia incertă pe care o are azi creştinismul, mai ales în Occident.

Un proaspăt convertit care primeşte consolările credinţei şi este cucerit de misterul Mântuitorului poate deplânge la început indiferenţa religioasă, secularismul şi neopăgânismul din Occident, fiind uimit de faptul că atâţia oameni au abandonat comorile credinţei în Isus Cristos. Istoria declinului credinţei creştine în Occident este, desigur, complexă şi nu e locul să o dezvoltăm aici. Totuşi, când convertitul nostru ajunge să cunoască mai în profunzime Biserica, cu aspectele sale bune şi rele şi cu toate derivele ei omeneşti, poate ajunge să pună şi întrebarea: „et incarnatus est?“. Dacă trăieşti, de pildă, într-un oraş ca Bucureştiul, împânzit cu biserici de toate confesiunile, şi observi contrastul dintre limuzinele „clericale“ şi numărul copiilor orfani sau abandonaţi ce trăiesc în canale sau dorm în gări şi devin „aurolaci“, întrebarea aceasta răsună destul de dureros. Chiar dacă Biserica nu se poate transforma într-un ONG cu profil filantropic, aşa cum a precizat Papa Francisc, e limpede că o Biserică creştină care se autojustifică mai curând prin practici cultuale, ignorând o mare parte din realităţile din jur, tinde să semene mai curând cu o sectă pietistă decât cu o comunitate inspirată de Cuvântul Întrupat. Există, desigur, asociaţii creştine caritabile, care funcţionează „specializat“ pentru ajutorarea copiilor care trăiesc în stradă – dar acest efort este încă destul de restrâns, fiind, în plus, în România cel puţin, mai mult împiedicat decât susţinut de Stat. Cultul adus lui Dumnezeu şi doctrina creştină sunt, desigur, cruciale pentru Biserică. Totuşi, dacă Biserica se concentrează doar asupra cultului, îşi pierde substanţa ei umană, aşa cum, dacă pune accentul mai mult pe doctrină, devine un fel de debate society pentru care sunt mai semnificative argumentele şi dezbaterile intelectuale decât credinţa vie şi mărturisirea ei prin fapte.

Întruparea Cuvântului este menită să aducă un echilibru între aceste dimensiuni. A-l privi pe Cristos ca pe un Rege nu conduce la extremisme culturale, intelectualiste sau fideiste, ci la descoperirea omului integral şi a vocaţiei sale complexe şi echilibrate de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu, distingând adevărul de falsitate şi alegând iubirea în locul urii. La aceasta se adaugă şi vocaţia de a guverna bine creaţia, dăruită omului în paradis. Întruparea lui Cristos are ca finalitate restaurarea glorioasă a vocaţiei originare a omului. De aceea, întâlnirea cu Mântuitorul aduce „o mare bucurie“ în viaţa lui (Mt 2,10), dar o bucurie care îl face autentic şi liber, şi nu îl încorsetează într-un triumfalism colectiv, chiar dacă pios şi „religios“. Întâlnirea cu Prietenul veşnic îi transmite, de fapt, omului curajul lui de a iubi şi sensul libertăţii sale de a trăi ca Fiu al lui Dumnezeu. (Palade Tereza-Brîndușa, „Creștinismul fără Întrupare”; sursa: http://www.observatorcultural.ro/Crestinismul-fara-Intrupare*articleID_29682-articles_details.html).