 |
| Sfântul Augustin, VI sec., Lateran, Roma |
Mare ești, Doamne, și vrednic
de toată lauda: măreția ta este fără margini, iar înțelepciunea ta nu poate fi măsurată
(Ps 47,1; 95,4; 144,3; 146,5). Și totuși, un om, o neînsemnată
frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească; un om purtând asupra sa datul
morții, purtând mărturia că tu te împotrivești celor trufași. Și totuși, un om,
o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Tu l-ai provocat să-și
afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai făcut, și neliniștită
este inima noastră până se va odihni în tine.
Dă-mi, Doamne, putința de a ști și
de a înțelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc, mai
întâi, ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel
care nu te cunoaște poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă,
nu ești tu invocat tocmai pentru ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor
invoca, dacă nu au crezut? Și cum să creadă, dacă nu au auzit? (Rom
10,14).
Și-l vor lăuda pe Domnul cei
care îl caută (Ps 21,27). Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei
care-l găsesc îl vor lăuda. Te voi căuta, Doamne, invocându-te, și, crezând în
tine, te voi invoca! Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne,
credința mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a Fiului tău,
prin slujirea propovăduitorului tău.
Dar cum îl voi invoca pe
Dumnezeul meu, pe Domnul și Dumnezeul meu, de vreme ce în mine însumi îl chem atunci
când îl invoc? Și care anume este locul din mine în care să vină să locuiască
Dumnezeul meu? Unde anume să vină în mine Dumnezeu, Dumnezeu care a făcut cerul
și pământul? Se află oare în mine, Doamne, Dumnezeul meu, ceva care să te poată
cuprinde? Cerul și pământul, pe care tu le-ai făcut, și întru care pe mine m-ai
făcut, te pot oare ele cuprinde? Sau, întrucât tot ceea ce există n-ar putea
exista fără tine, înseamnă oare că tot ceea ce există te cuprinde?
Dar, fiindcă eu însumi sunt o
parte a ființei, cum să-ți cer ție să pătrunzi în mine, care n-aș fi fost dacă
tu n-ai fi existat în mine? Eu nu am ajuns încă în împărăția morții, dar chiar și
acolo te-aș fi aflat. Chiar dacă m-aș coborî în împărăția morții, tu
ești de față (Ps 138,8). Aș spune deci că eu nu aș exista, Dumnezeul
meu, nu aș exista deloc, dacă tu n-ai exista în mine. Sau, mai degrabă, n-aș
exista dacă n-aș exista în tine, cel de la care, prin care și în care
sunt toate! (cf. 1Cor 8,6). Așa este bine, Doamne, așa este bine! De
unde să te chem, de vreme ce mă aflu în tine? De unde să vii în mine? Unde să mă
retrag dincolo de cer și de pământ, pentru ca acolo să coboare în mine Domnul
meu, cel care a zis: Eu umplu cerul și pământul? (Ier 23,24).
Cine-mi va da putința să mă
odihnesc în tine? Cine va face să intri în inima mea și să o îmbeți cu vinul
dumnezeiesc, așa încât să uit de răutățile mele și să te îmbrăți șez pe tine,
singura mea avuție? Ce ești tu, Doamne, pentru mine? Îndură-te de mine ca să
pot vorbi! Dar ce sunt eu însumi în fața ta ca să-mi poruncești să te iubesc astfel
încât, dacă n-aș face-o, să te mânii împotriva mea și să mă ameninți cu
nenorociri cumplite? Oare nu mi-ar fi destulă nenorocirea de a nu te iubi?
Vai, mie! Spune-mi, Doamne,
Dumnezeul meu, în îndurarea ta, spune-mi ce ești tu pentru mine! Spune sufletului
meu: „Eu sunt mântuirea ta”! (Ps 34,3).
Spune aceasta, ca să aud. Iată, auzul inimii mele se deschide înaintea ta,
Doamne! Deschide-mi urechile și spune sufletului meu: „Eu sunt
mântuirea ta!” Voi alerga după acest glas și te voi cuprinde cu mintea. Nu-ți
ascundefața de la mine! Să mor, ca să nu mai mor niciodată, și să văd fața ta! (Sfântul Augustin, Confesiuni,
cartea 1,1.1–2.2; 5.5: CCL 27, 1-3; sursa: Breviar).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu