vineri, 14 iunie 2013

Psihoterapia prizonerilor (de Victor Frankl)



Flori de tei

 
Evident că posibilităţile de a practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie colectivă nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte. Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator. Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra ocupanţilor unei barăci.


 
 
Petrecuserăm o zi foarte grea. Am răspuns la apel, pe terenul de muncă, apoi am fost anunţaţi că unele practici vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj şi că vor fi pedepsite cu moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucăţi de stofă dintr-o cuvertură veche, pentru a ne înfăşura gleznele, sau comiterea de „furturi” minore erau pasibile de pedeapsa capitală. Cu câteva zile înainte, un prizonier înfometat intrase prin efracţie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a fura probabil nişte cartofi. Furtul a fost descoperit şi unii prizonieri îl cunoşteau desigur pe „spărgător”. Când autorităţile au descoperit furtul, au ordonat ca vinovatul să le fie predat, altfel urma ca toţi prizonierii lagărului fie privaţi de hrană pentru o zi întreagă. Două mii cinci sute de prizonieri au ales, bineînţeles, să postească!

În seara acestei zile de post, ne odihneam în baraca noastră din pământ bătut. Eram descurajaţi, deprimaţi, închişi în noi înşine. Dacă schimbam un cuvânt cu un camarad o făceam pe un ton tăios. Deodată, pentru ca descurajarea noastră să ajungă la culme, s-a stins si lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci, supraveghetorul barăcii noastre, care avea multă înţelepciune, a început să ne vorbească. Ni i-a amintit pe camarazii noştri care au sucombat bolii ori s-au sinucis, în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat că, după părerea lui, aceste decese se datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit această cauză; era pierderea speranţei. Şi a afirmat că trebuie să existe mijloace pentru a împiedica pe mulţi nenorociţi să ajungă în această stare extremă. Apoi mi-a cerut să vin în ajutorul camarazilor mei. (Victor FRANKL, Omul în căutarea sensului vieții, [fragmente]; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/index.htm).

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu