luni, 10 iunie 2013

Fidelitatea în timp (de Enzo Bianchi)




Floare de colț

„Astăzi ascultați glasul Lui” (Ps 95, 7): în Biblie este alianța cu Domnul cea care definește timpul lui Israel, al poporului lui Dumnezeu, un timp esențial măsurat pe davar, cuvântul-eveniment al Domnului, și pe obediența poporului lui Dumnezeu față de acest cuvânt. Timpul în Scriptură este totdeauna legat de istoricitatea radicală a omului, de structura lui de creatură care în actualitate decide propriul destin de viață și de moarte, între binecuvântare și blestem. Din acest motiv istoria este orientată spre un télos – scop și țintă – descoperită de intervențiile lui Dumnezeu care se manifestă în progresele și în regresele umanității, și este istorie de mântuire pentru că Dumnezeu cheamă continuu omul să meargă spre lumină, spre o țintă care este Împărăția, și îi furnizează mijloacele pentru a-l face în așteptarea shalom-ului dar al lui Dumnezeu și încoronare a fidelității oamenilor. Această concepție despre timp va fi prelungită în Noul Testament: odată sosită „plinătatea timpului” (Gal 4, 4), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său născut din femeie, iar viața, patima-moartea și învierea lui apar ca fiind evenimente istorice, unice, așezate într-un timp precis, și inaugurează timpurile de pe urmă, cele în care noi trăim în așteptarea glorioasei lui veniri, așteptarea Împărăției și reînnoirea cosmosului întreg. Odată cu prima venire a lui Isus în trup începe un kairós, un timp propice ce califică tot restul timpului. Isus, inaugurând ministerul său, anunță că „timpul s-a împlinit” (Mc 1, 15), că ceasul deplinei realizări a început, că este necesar să ne convertim și să credem în evanghelie (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17); în consecință este necesar să folosim timpul: timpul de har este în realitate Isus Cristos! Pătimirea, moartea și învierea lui Isus nu sunt un simplu eveniment al trecutului, ci realitatea prezentului, astfel că astăzi-ul concret este cufundat în lumina mântuirii. Acesta este timpul favorabil, aceasta este ziua mântuirii (cf. 2Cor 6, 2)! De aceea, prima atitudine a creștinului în fața timpului este cea de a surprinde astăzi-ul lui Dumnezeu în astăzi-ul propriu, ascultând de Cuvântul care răsună astăzi. Relația noastră cu timpul, cu Crónos-ul tiran care-și devorează proprii fii este astfel transformată pentru a asuma caracteristici precise. Este vorba de a știi să judecăm timpul (cf. Lc 12, 56), să discernem semnele timpului (cf. Mt 16, 3), pentru a ajunge să surprindem „timpul vizitei lui Dumnezeu” (Lc 19, 44). Creștinul știe că timpurile lui se află în mâna lui Dumnezeu: „Am spus: Tu ești Dumnezeul meu; timpurile mele sunt în mâna Ta” (Ps 31, 15b-16a). Este atitudinea fundamentală. Într-adevăr, zilele noastre nu ne aparțin, nu sunt proprietatea noastră. Timpurile sunt ale lui Dumnezeu, și din acest motiv, în Psalmi cel care se roagă îi cere lui Dumnezeu: „Fă-mă să cunosc care este sfârșitul meu, care este măsura zilelor mele” (Ps 39, 5).  și invocă: „Învață-ne să numărăm zilele noastre, și inimile noastre vor discerne înțelepciunea” (Ps 90, 12). Înțelepciunea creștinului constă în acest a știi să numere propriile zile, a știi să le interpreteze ca timp favorabil, ca astăzi al lui Dumnezeu care năvălește în propriul astăzi.




Creștinul trebuie să „vegheze și să se roage în orice vreme” (Lc  21, 36), angajat într-o luptă anti-idolatrică în care timpul alienat este idol, tiranul care încearcă să domine și să facă omul sclav. Pentru Paul, creștinul trebuie să încerce să folosească timpul la dispoziție să facă binele (cf. Gal 6, 10), trebuie să profite de timp (cf. Col 4, 5) și, mai ales, ca om înțelept, trebuie să salveze, să răscumpere, să elibereze, să răscumpere timpul (cf. Ef 5, 16). Toate acestea pentru că timpul creștinului este timp de luptă, de încercare, de suferință. Și după victoria lui Cristos, după învierea și transmiterea puterii Celui Înviat creștinului, mai rămâne încă operantă influența „principelui acestei lumi” (2Cor 4, 4), astfel că timpul creștinului este un timp de exil, de pelerinaj (cf. 1Pt 1, 17), în așteptarea realității escatologice în care Dumnezeu va fi totul în toți (cf. 1Cor 15, 28).  Într-adevăr, creștinul știe - și nu va obosi să o repete într-o epocă care nu mai are curajul să vorbească nici de perseverență, nici de veșnicie, într-o epocă aplatizată pe imediat și pe actualitate – creștinul știe că timpul este deschis spre veșnicie, spre un timp umplut numai de Dumnezeu: aceasta este ținta tuturor timpurilor, în care „Cristos este același ieri, astăzi și totdeauna” (Ev 13, 8; Ap 1, 17). Télos-ul (”ținta”) vieții noastre este viața veșnică și, de aceea, zilele noastre se află în așteptarea acestei întâlniri cu Dumnezeul care vine.


Dacă aceasta este dimensiunea autentică a timpului creștinului, atunci înțelegem în profunzime semnificația afirmațiilor lui Dietrich Bonhoeffer: „Pierderea memoriei morale nu este oare motivul dispariției tuturor legăturilor, ale iubirii, ale căsătoriei, ale prieteniei, ale fidelității? Nu mai rămâne nimic, nimic nu mai prinde rădăcini. Toate se fac pentru scurtă vreme, toate au o respirație scurtă. Dar bunuri ca dreptatea, adevărul, frumusețea și, în general toate marile realizări, reclamă timp, stabilitate, memorie, altfel degenerează. Cel care nu este dispus să poarte responsabilitatea unui trecut și să de-a formă unui viitor, acela este un uituc, iar eu nu știu cum poate fi provocat, făcut să reflecteze o asemenea persoană”. Scrise acum mai bine de cincizeci de ani în urmă, aceste cuvinte sunt încă foarte actuale și pun problema fidelității și a perseverenței, realități astăzi rare, cuvinte pe care nu mai știm să le declinăm, dimensiuni uneori percepute chiar ca fiind suspecte și depășite și de care – se gândește – numai vreun nostalgic al „valorilor de odată” ar putea spera o reîntoarcere. Dar dacă fidelitatea este virtutea esențială a oricărei relații interpersonale, perseverența este virtutea specifică a timpului. De aceea, acestea ne interpelează în privința relației cu celălalt. Nu numai, valorile pe care cu toții le proclamăm mari și absolute, există și iau formă numai grație acestora. Ce este dreptatea fără fidelitatea oamenilor drepți? Ce este libertatea fără perseverența oamenilor liberi? Nu există valoare, nici virtute fără perseverență și fidelitate! Așa cum, fără fidelitate nu există istorie comună, făcută împreună. Astăzi, în timpul sfărâmat și fără limite, aceste realități se configurează ca o sfidare pentru om și în special pentru creștin. Într-adevăr, acesta din urmă știe că Dumnezeul lui este Dumnezeul fidel, care și-a manifestat fidelitatea în Fiul Isus Cristos, „Amin, Martorul fidel și care spune adevărul” (Ap 3, 14), în care „toate promisiunile lui Dumnezeu au devenit da” (1Cor 1, 20). Deci, aceste dimensiuni aparțin de caracterul istoric, temporal, relațional, întrupat al credinței creștine, și o prezintă ca responsabilitate istorică. Credința iese din abstract atunci când nu se limitează să informeze un anotimp sau un ceas al vieții omului, dar plăsmuiește întreg arcul existenței sale, până la moarte. În această aventură, creștinul știe că fidelitatea lui este susținută de fidelitatea lui Dumnezeu față de alianță, care în istoria mântuirii s-a configurat ca fidelitate față de infidel, ca iertare, ca asumare a situației de păcat, de mizerie și de moarte a omului în întrupare și în evenimentul pascal. Fidelitatea lui Dumnezeu față de om a devenit responsabilitate nelimitată față de însușii omul. Și aceasta arată că dimensiunea fidelității și perseverența pun omului chestiunea și mai radicală a responsabilității. Cel iresponsabil, ca și cel narcisist, nu va fi niciodată fidel. Și pentru faptul că fidelitatea este totdeauna o fidelitate față de un „tu”, față de o persoană iubită sau față de o cauză iubită ca un „tu”. De aceea, nu orice fidelitate este autentică! Și resentimentul, în felul lui, este o formă de fidelitate, dar în sfera urii. Fidelitatea despre care vorbim are loc în sfera iubirii, se însoțește cu gratitudinea, comportă capacitatea de a rezista în contradicții. V. Jankélévitch definește fidelitatea ca fiind „voința de a nu ceda înclinației apostatice”. De aceea, ea este o luptă activă a cărei arenă este inima umană. În inimă se joacă fidelitatea! Acest lucru înseamnă că ea poate fi trăită numai după măsura propriei libertăți interioare, a propriei maturități umane și a propriei iubiri! Infidelitățile, abandonurile, anularea angajamentelor asumate și a relațiilor în care ne angajaserăm, toate situații pe care le întâlnim deseori în viața de toate zilele, reintră frecvent în acest sector. Și spun cât este de limitantă, în interiorul Bisericii, să se reducă problema fidelității și a perseverenței și, deci, al contrariului lor, numai la dimensiunea juridică, la o lege de observat. În joc se află totdeauna misterul persoanei, și nu simplu un gest de ruptură de sancționat. Gestul de ruptură trebuie asumat ca fiind revelator al situației inimii, adică a persoanei. Mai mult încă, în profunzime, dimensiunea infidelității nu este străină înseși fidelității, așa cum incredulitatea traversează înseși inima creștinului. Ce altceva este Biblia dacă nu mărturia tenacei și îndărătnicei fidelități a poporului lui Israel care vrea să nareze istoria propriei infidelității față de fidelitatea lui Dumnezeu? Dar cum să recunoaștem propria fidelitate decât numai plecând de la fidelitatea Lui care este fidel? În acest sens, creștinul „fidel” este cel care este capabil de memoria Dei, care-și amintește de acțiunea lui Dumnezeu: memoria totdeauna reînnoită a fidelității divine este cea care poate să trezească și să susțină fidelitatea creștinului în momentul însuși în care îi revelează propria infidelitate. Și acest lucru este exact ceea ce, în inima vieții Bisericii, are loc în anamneza euharistică. (Autor: Enzo BIANCHI, Le parole della spiritualità, Ed. Rizzoli, 1999, p. 61-66, trad. pr. Pătrașcu Damian). 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu