Se spune, cu bune temeiuri, că vremurile noastre ar fi caracterizate de o confuzie monumentală a valorilor şi de o angoasă şi o incertitudine fără precedent. Globalizarea creează într-adevăr noi oportunităţi – pe de altă parte, anxietatea oamenilor din sofisticatele societăţi postmoderne de azi tinde să depăşească speranţele deschise de ştiinţă şi tehnologie, de comunicarea globală, de comerţul tot mai eliberat de restricţii statale sau regionale. Ştirile zilei sînt mereu pline de noutăţi legate de războaie, crime, abuzuri, acte de violenţă teroristă – pentru a menţiona numai dezastrele produse de oameni – care distrug zi de zi, cu o eficacitate redutabilă, speranţele oamenilor într-o lume stabilă, care poate fi privită cu seninătate şi încredere.
Solidaritate şi compasiune
Mulţi oameni îşi caută refugii, pentru a se izola fictiv de această nesiguranţă, în carieră, posesiuni, distracţie sau sex, iar alţii încearcă să regăsească siguranţa pierdută prin diferite forme de fundamentalism religios sau prin diverse atitudini neo-conservatoare. Observăm, pe de altă parte, şi noi atitudini pozitive ale oamenilor de astăzi, precum solidaritatea şi compasiunea globală cu victimele calamităţilor naturale sau cu victimele abuzurilor şi crimelor – să ne gîndim numai la cîţi oameni trimit astăzi ajutoare pentru victimele unui cutremur sau ale unui tsunami, sau la cît de mulţi oameni vizitează anual muzeul Auschwitz. De asemenea, există o percepţie tot mai vastă asupra dificultăţilor economice şi sociale cu care se confruntă populaţiile din Lumea a Treia şi o solidaritate tot mai extinsă şi mai concretă cu acestea. La aceste semne pozitive ale timpurilor noastre se adaugă şi o conştientizare tot mai acută a nevoii de spiritualitate a oamenilor.
Mulţi tineri încearcă, prin diferite metode inspirate de multe ori de religiile orientale popularizate în Occident, să intre în contact cu misterul aflat dincolo de percepţia lor sensibilă, să experimenteze într-un fel realităţile care transcend lumea materială care îi înconjoară. Această căutare spirituală nu îşi găseşte, de multe ori, locul în biserică, sinagogă, templu sau moschee şi este de obicei surdă faţă de doctrine, dogme sau definiţii ale credinţei emise de autorităţi religioase. Este, mai presus de toate, o sete deexperienţă spirituală, de un contact viu, trăit cu realitatea divină ca atare, fără medierea unor instituţii ecleziale care sînt percepute de tot mai mulţi ca atrofiate, legaliste sau autoritare (1).
„A se gîndi la Dumnezeu“ într-un mod solitar
Această realitate nu este caracteristică doar pentru Occident. În România, există de asemenea mulţi tineri care preferă să stea departe de Biserica în care au fost botezaţi (de obicei, e vorba despre Biserica Ortodoxă), privind această instituţie cu neîncredere, ca pe o structură arhaică şi atrofiată în care nu îşi găsesc locul aspiraţiile şi nevoile lor spirituale autentice. Aceiaşi tineri mărturisesc totuşi că le place să „se gîndească la Dumnezeu“ într-un mod solitar. Ei par să descopere cu o anumită fascinaţie experienţa „rugăciunii meditative“, iar dacă sînt interesaţi de ceva din tradiţia creştină, acel ceva este reprezentat mai curînd de misticii care l-au experimentat pe Dumnezeu în viaţa lor, decît de teologii şi învăţătorii Bisericii care au elaborat dogme şi doctrine.
Totuşi, deşi experimentarea mistică a prezenţei lui Dumnezeu nu are prea multe în comun cu înţelegerea şi cunoaşterea, ci este mai curînd o contemplaţie în întuneric, ce porneşte de la o uimire care devine tot mai spirituală şi mai simplă, este o naivitate să credem că un mistic matur se poate dispensa de teologie şi de cunoaşterea dogmelor. Pentru orice credincios creştin, credinţa începe prin ascultarea atentă a învăţăturii lui Cristos, aşa cum este ea prezentată de tradiţia Bisericii (fides ex auditu). Or, aceasta înseamnă tocmai o receptivitate şi o deschidere inteligentă faţă de teologia creştină.
Înţelegerea teologică
Pentru a pătrunde în profunzime în spiritul credinţei creştine, omul are nevoie de acea înţelegere teologică ce îi poate fi oferită în dar numai de Duhul Adevărului – care este unul şi acelaşi cu Duhul Iubirii. Nu este adevărat că misticii creştini pot atinge culmile contemplaţiei ignorînd sau ocolind dogmele Bisericii – dimpotrivă, ei nu pot păşi şi înainta pe drumul contemplaţiei decît dacă intră pe poarta tradiţiei şi se supun autorităţii dogmatice a Bisericii. Dar este, pe de altă parte, la fel de adevărat că misticii au de obicei o capacitate de a stabili o legătură profundă, vitală şi personală cu ceea ce se află în spatele cuvintelor din care sînt alcătuite definiţiile dogmatice. Ei nu se opresc la o asimilare rigidă şi statică a formulelor unei doctrine, ci îngăduie ca acele cuvinte să le dezvăluie o lumină mai vie, care le oferă o mărturie mai pură şi mai personală despre Adevăr.
Cei mai mulţi oameni, tineri sau mai puţin tineri, care manifestă azi o nevoie conştientă de spiritualitate, resping totuşi a priori orice doctrine sau dogme impuse de autoritatea unei Biserici. Cu toate acestea, cred că fenomenul în sine, interesul neobişnuit al oamenilor din vremurile noastre pentru mistici şi spiritualitate mistică, trebuie privit cu o minte deschisă, ca pe unul dintre semnele cele mai benefice ale timpurilor noastre. Unii autori au vorbit chiar despre o „revoluţie spirituală“ care ar fi răbufnit exploziv, ca un răspuns la tirania materialismului, ca o nevoie acută de vindecare sau ca o căutare a uniunii sau a armoniei pierdute într-o societate tot mai dezintegrată(2). Această nevoie poate fi privită şi ca postideologică: oamenii nu mai au nevoie astăzi de idei măreţe, de noi ideologii care pretind să salveze lumea, ci de experienţa concretă a întîlnirii cu Dumnezeu. De aceea, „liderii spirituali“ ai timpurilor noastre sînt misticii, în mai mare măsură decît dogmaticienii.
Ceea ce pare să îi fascineze cel mai mult la mistici pe căutătorii de spiritualitate de astăzi este experienţa uniunii lor cu Dumnezeu, cu toate fiinţele umane şi cu întreg universul. Misticii cultivă exact contrariul separării egoiste de ceilalţi şi al dezbinării şi urii care sînt de multe ori consecinţele acestei separări. Acestea sînt efectele individualismului narcisic, care este un alt semn al timpurilor noastre, ce conduce la un cult nemăsurat al Eului propriu şi la o profundă şi tragică însingurare şi lipsă de iubire. Mulţi oameni resimt acut această criză a individualismului, chiar fără să o conştientizeze în întregime, şi caută o eliberare în mistică.
Misticii şi tentaţia individualismului
Dar nici spiritualitatea mistică nu este scutită de tentaţia individualismului. Există numeroşi „guru“ care promit o „realizare de sine“ şi o fericire perfectă care nu ar viza decît propriul Eu, aflat mereu în căutare de satisfacţii şi preocupat numai de sine. Important este ca „Eu să fiu fericit“, „Eu să mă realizez“ etc. Acest Eu nu este altceva decît mîndria care împiedică subversiv orice manifestare autentică a iubirii sau a recunoştinţei: recunoştinţa pentru faptul de a fi fost creat, pentru că mi s-a oferit darul acestei zile, pentru că am văzut şi alţi oameni bucurîndu-se azi sau pur şi simplu recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pentru că îşi iubeşte toate creaturile. În fapt, misticul veritabil este acela care contemplă cu recunoştinţă, în tot ceea ce există, misterul iubirii lui Dumnezeu.
Omul nu poate însă deveni liber să privească lucrurile atît de simplu dacă nu renunţă la o parte din ataşamentele sale. De pildă, unii oameni se identifică atît de puternic cu ideile sau cu profesia lor, încît este ca şi cum detaşarea de această identitate a lor ar echivala cu moartea. Un om care priveşte lumea numai prin prisma prejudecăţilor sale nu va găsi libertatea de a se bucura în linişte de darurile pe care Dumnezeu le oferă tuturor creaturilor sale. El va fi incapabil de uimire, pentru că va fi prea închis în egoismul său. Or, Eul egoist nu are nici un control asupra sentimentelor de uimire – el poate numai să suprime uimirea (3).
În vremurile noastre, tot mai mulţi oameni sînt, aşa cum am văzut, însetaţi de experienţe spirituale. Totuşi, provocarea cea mai mare pentru căutătorii de spiritualitate de azi este aceea de a trece dincolo de egocentrismul lor, de mentalitatea individualistă atît de răspîndită în cultura occidentală contemporană. Omul are, desigur, nevoie de intimitate în relaţia cu misterul şi este de dorit ca oamenii să fie lăsaţi să respire în libertate, chiar dacă trăiesc în comunităţi – totuşi, obsesia occidentală de astăzi pentru privacy tinde uneori să sufoce orice idee de comuniune. De multe ori, refuzul de a frecventa o biserică sau o comunitate religioasă provine şi din teama nemărturisită că acest obicei ar putea să pună în pericol propriul egoism.
Aceasta nu este deloc o pledoarie pentru „conformism comunitar“ sau pentru atitudini prin care oamenii sînt nivelaţi pentru a corespunde unor tipare colective. Această nivelare se produce mai curînd prin presiunile societăţii de consum de a adopta anumite gusturi standard şi de a-ţi pierde chipul într-o masă informă şi iresponsabilă. Solitudinea fizică este o nevoie reală a oamenilor de azi, mereu ameninţaţi să se piardă pe sine în vîltoarea unui stil de viaţă previzibil, care le înăbuşă capacitatea de a privi lucrurile în perspectivă. Misticii sînt „eroii“ căutătorilor de spiritualitate de azi şi pentru că au cultivat – în deşert, în sihăstrie sau în mănăstiri izolate – solitudinea fizică.
Contemplaţia
Totuşi, solitudinea cu adevărat spirituală nu înseamnă o respingere a comuniunii şi o însingurare egoistă. Solitudinea are drept scop descoperirea adevăratei identităţi a omului, care provine din iubirea unică şi personală a lui Dumnezeu, dar care conduce apoi la comuniune cu alţi oameni. Scopul solitudinii fizice şi spirituale este o pace care nu este doar o linişte a raţiunii, ci este pacea dăruită de nevăzutul Dumnezeu. Această pace nu seamănă deloc cu o anestezie şi o „fugă de lume“, ci este pacea iubirii care nu se teme de contradicţie şi de luptă, dar care conduce la un dialog cu ceilalţi oameni, şi nu la refugiul în iluzia propriei „superiorităţi spirituale“ – întreţinută, eventual, prin mîndria de a duce o viaţă ultraascetică şi eremitică.
Misticul, deşi este deprins cu autoexigenţa fără de care nu poate înainta în virtute, învaţă de la Cuvîntul pe care îl ascultă într-o tăcere inexprimabilă milostivirea faţă de celelalte creaturi, ce poate ajunge, printr-un har special, să se reverse din inima lui ca o bucurie care cuprinde toate lucrurile. Chiar dacă nu toţi sfinţii sînt „blînzi“, în sensul previzibil al unei călduri sentimentale pe care o degajă permanent, intimitatea cu Dumnezeu îi învaţă de obicei pe adevăraţii contemplativi să-i lase pe ceilalţi oameni să respire în linişte, fără a se amesteca în treburile lor şi fără a se ambiţiona să-i „reformeze“ spiritual. Pe de altă parte, mulţi sfinţi se sufocă singuri, sub povara zelului lor ieşit din comun de a realiza totul prin acţiune omenească, de a „schimba lumea“ prin propriile eforturi care, desigur, merită toată gloria şi lauda. Contemplativul aşteaptă, în schimb, în tăcere ca Dumnezeu să se facă prezent şi să lucreze în inimile altor oameni şi în inima lui, inaudibil şi nevăzut, la fel cum face să crească iarba şi să înverzească în lunile de primăvară copacii. (Autor: Tereza-Brînduşa Palade; http://www.observatorcultural.ro).
––––––––––––––
1. V. Albert Nolan, Isus transformă continuu omenirea. O spiritualitate a libertăţii radicale, trad. din limba engleză de George Marius Nicoară şi Monica Cristina Szekely, Iaşi, Sapientia, 2010, pp. 27-31.
2. V. David Tacey, The Spirituality Revolution: The Emergence of Contemporary Spirituality, New York, Brunner-Routledge, 2004, p. 11.
3. A. Nolan, op. cit., p. 174.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu