„Noi suntem avangărzile dintr-o luptă de moarte, şi avem în spatele nostru poporul nostru” (Bernanos G., Sotto il sole di Satana, 257).
Nu putea să lipsească în opera lui Bernanos reflexul lui Cristos răstignit şi în agonie în cei care sunt alter Christus: preoţii. I-a iubit, i-a studiat şi i-a ales ca protagonişti ai romanelor sale mai cunoscute, ca în ei, întrupânduse la maximum Cuvântul, să se concentreze la maximum agonia. Mulţimi de suflete sunt legate de preot cu fire tainice şi adesea decisive. De fapt el este „avangarda”. Dacă el cade, totul se darâmă; dacă rezistă, nimic nu este pierdut. Toate dramele – pasionale şi spirituale – fac referinţă la drama sa, alimentându-se şi luminându-se reciproc. Atârnat între pământ şi cer, se ridică la măreţia epică: ca acei eroi mitologici de care depinde mântuirea sau ruinarea unui întreg popor şi care înfruntă, în fiecare luptă, duşmani supraumani[1]. Să ne apropiem de doi dintre sfinţii bernanosieni, cei mai renumiţi.
1. Abatele Donissan – protagonistul din Sous le soleil de Satan – un tânăr care nu a cunoscut răul: „a urât păcatul” (ibidem, 263), „a învăţat să-l cunoască din gura păcătoşilor” (ibidem, 140). Atunci când are revelaţia păcatului, intuieşte că misiunea sa este să lupte cu el, cu orice preţ, şi atunci tânărul vicar taciturn, s-a oferit, în tăcere şi în umbră, păcătosului, despotul său – „un copilandru plin de vicii şi de plictiseală” (ibidem, 235) – care pe tot parcursul vieţii nu avea să-i mai dea nici un răgaz. Orele petrecute ascultând confesiuni sunt însoţite de posturi, penitenţe, renunţări de orice fel. Pentru a-l alunga şi a-l îndepărta pe Satana din suflete, renunţă la totul: odihnă, pace interioară, onoare, mângâieri umane; pe de altă parte, atunci când priveşte Crucifixul sesizează o aş atracţie încât crede că trebuie să blesteme şi să alunge de la sine chiar bucuria şi speranţa (cf. ibidem, 154 ş.u.). Convins că slujitorilor Domnului nu le rămâne altceva decât suferinţa unită cu aceea a lui Isus, se transformă într-o agonie vie: este „secretul suferinţei rodnice, al durerii care purifică” (ibidem, 308). Este de fapt rezultatul unor experienţe teribile: siguranţa plină de teamă de a fi învins, chiar înainte de luptă; „insuportabila senzaţie că este prins într-o capcană”; „secătuirea speranţei” (ibidem, 228); „nevoia de a muri, asemenea dorinţei lacrimilor”, o „oboseală disperată”, chemarea abisului şi a întunecimilor (cf. ibidem, 237-238); convulsiile disperării (ibidem, 252-253: „sufocat de nelinişte” ajunge să „dubiteze de mântuirea sa”). Sufletul lui Donissan este sub greutatea păcatului pe care el, ca şi Cristos, l-a luat asupra sa. Ştie că „poartă în sine acest balast şi nu are curajus să-l descarce: unde să-l arunce? Într-o altă inimă?” (ibidem, 239). Este necesar să rămână „la picioarele crucii, fără prieteni, mereu singur” (ibidem, 239), expus tuturor furtunilor tentaţiei care îi apare ca şi „zămislirea unui altul în sine” (ibidem, 239). Poate dărui altora consolare în măsura în care el rămâne lipsit de ea[2]; atât poate fi instrument de mântuire (mai ales pentru Mouchette) cât este dispus să suporte – dacă aşa îi place lui Dumnezeu – condamnarea sufletului său:
„Nu vreau gloria! Nu vreau bucuria! Nu mai vreau să ştiu de speranţă! Ce mai am de suferit? Ce-mi mai rămâne? Această speranţă singură? Ia-o şi pe aceasta! Ia-o! Dacă aş putea s-o fac fără să te urăsc, ţi-aş jertfi sănătatea mea spirituală, m-aş condamna pentru slavarea sufletelor acelor care mi i-ai încredinţat în râs, mie care sunt un zdrenţăros!” (ibidem, 154-15). „Vederea atâtor suflete stăpânite de păcat... mi-a provocat uneori accese de ură împotriva Duşmanului... Pentru salvarea lor am oferit ce aveam sau nu voi avea vreodată... viaţa mea, înainte de toate... – ce să mai fie? – mângâierile Duhului Sfânt... Salvarea sufletului, dacă aşa îi pace lui Dumnezeu” (ibidem, 227).
O „ofertă temerară”, „acceptată până la un anumit punct” (ibidem, 228), o dată făcută, îl poartă pe o cale cu totul aparte: „Pe calea pe care ea a ales-o; nu, pe aceea pe care ea s-a aruncat: el va fi singur, absolut singur şi singur va trebui să meargă. Cine ar urma-o s-ar pierde fără să o poată ajuta” (ibidem, 228). Însă „de soarta sa este fără îndoială legată soarta atâtor alţi oameni” (ibidem, 229). Dacă reuşeşte să îndepărteze Satana din suflete aceasta se datorează faptului că Cel Rău poate să se cuibărească în al său. Trăieşte, pe scurt „sub soarele Satanei”. Părăsirea este totală: „Harul divin îi este ascuns sub un văl care i s-a pus pe ochi, încă plini, puţin mai înainte, de misterul divin” (ibidem, 237).
Câteva trăsături ale chipului său reflectă, şi aceasta într-un mod elocvent, acel Cristos despre care Scrisoarea către evrei spune că participă la condiţia umană „pentru ca prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea putere asupra morţii, adică pe diavol şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie. (...) De aceea, trebuia să se facă în toate asemenea afraţilor” (Ev 2,14-17). Şi limbajul folosit de parohul din Lumbres face referire la cuvântul lui Cristos şi la ceea ce a avut loc în Ghetsemani:
„Aht tată, tatăl meu! Am dorit, da, să îndepărtez de la mine această cruce! Este posibil? Mereu eram constrâns să o iau din nou: fără ea viaţa noastră nu are sens: cel mai bun dintre noi devine unul dintre acei călduţi pe care Domnul îi scuipă afară. În mizeria noastră profundă, umiliţi, oprimaţi, călcaţi de primul zdrenţăros care trece, ce am fi noi dacă nu am avea cel puţin sensul insultei suferite? Stăpân al lumii nu va reuşi niciodată să fie, cât timp ne umflă inima mânia divină; cât timp o creatură umană va şti, la rândul său, să-i arunce sub bot al său «non serivam»” (ibidem, 225).
Ca şi Cristos, Donissan are pasiunea sufletelor şi de aceea îl înfruntă pe Cel rău cu hotărâre, refuză orice compromis cu răul, face din existenţa sa un dar necondiţionat lui Dumnezeu pentru salvarea sufletelor, moare într-o singurătate atinsă de amărăciune şi abandonare. Ultima pagină a romanului îl prezintă pe Sfântul din Lumbres slăbit în confesional, înţepenit în imobilitatea morţii, dar cu „o provocare cutremurătoare” – aceea a harului – pe gura sa, reluată de autor cu aceste cuvinte: „ce importanţă are? Un altul îl ascultă, pe care cerurile nu-l vor ţine ascuns pentru totdeauna” (ibidem, 307).
Sunt cuvintele care fac referinţă la Scrisoarea către evrei care vorbeşte despre Isus, marele preot în stare să sufere şi despre care se spune: „în zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Ev 5,7). „A fost ascultat”: nu în sensul că el a fost sustras morţii, care era scopul vieţii sale (cf. In 12,27), dar a fost sustras puterii sale (Fap 2,24 ş.u.) şi Dumnezeu a transformat moartea sa într-o înălţare de glorie. Această victorie a harului sugerează la sfârşitul său sărmana moarte a sfântului din Lumbres. Ce importanţă are acea „înţepenire grotescă” a atrupului său, ce importanţă are „descurajarea neprevăzută” de care „a fost surprins”, ce importanţă are „furtuna de stricăte şi de râs” a infernului care „ilar” „aclamă la cuvântul său sărac abia inteligibil, apărare confuză fără delicateţe şi făr artă” (ibidem, 306-307)? „Ceva îi mai rămâne de spus. Pentru că, este adevărat, ultimul său cuvânt nu a fost spuns încă...” (ibidem, 307). Da. „Momentul decisiv, unicul în viaţa sa extraordinară, nu fusese decât un sărman animal uman, incapabil de altceva decât de a suferi şi de a striga” (ibidem, 263). Însă, suferinţa sa este „durerea cea bună (...) care este partea noastră comună cu tine (Doamne)”, „semnul alegerii”, „mai activ decât focul incoruptibil şi cast” (ibidem, 307). Acesta este răspunsul harului în sfântul care „suferă”. Dar dialogul nu se va termina, pentru că există încă un răspuns dat sfântului în „explozia strigătului suprem”: „După mine un altul, şi apoi încă un altul, din vârstă în vârstă, înalţă acelaşi strigăt, ţinând în braţe Crucea...” (ibidem, 308). Este răspunsul „altuia” care „îl ascultă”: „ascultă strigătul fiilor săi” (ibidem, 308). Este acel „altul”, „pe care cerurile nu-l vor ţine ascuns pentru totdeauna”. Este „miracolul pe care noi toţi îl aşteptăm, (...) şi tot universul, în tristeţea sa, îl invocă împreună cu noi” (ibidem, 285). Este minunea harului care învinge moartea şi păcatul chiar dacă prin suferinţă şi Cruce. (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[1] Cf. CASTELLI F., o.c., 149-182.
[2] „Nu sunt decât un nefericit. De ani de zile nu ştiu ceea ce este o oră de pace. (...) Exact, eu nu-mi mai aparţin... Eram în convulsia disperării...” (SSS, 252-253).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu