† Duminica întâia din Advent [A]: Domnul vine: „Vegheați!” [30 noiembrie 2025]

 Domnul vine: „Vegheați!”

Lecturi biblice: Isaia 2,1-5; Isaia 2,1-5; Evanghelia Matei 24,37-44; lecturi biblice

Omilie

Liturgia de astăzi deschide un an nou [anul A]. Este timpul Adventului. „Advent” vine din latină [adventus] și înseamnă „venire” sau „sosire”. Îl putem întrezări în greacă, parusía [παρουσία], adică „a fi prezent”, „a se apropia”. E sosirea celui care trebuie să vină. Credincioșii sunt invitați să retrăiască așteptarea eliberatorului promis, Mesia, și  să găsească bucurie în fața lui Isus care urmează să vină. Domnul a venit, s-a revelat, dar oamenii încă nu l-au înțeles; nu și-au deschis pe deplin mintea și inima mesajului său de iubire. A aștepta înseamnă a medita, a reflecta, a asculta. Misterul lui Cristos întrece „orice cunoaștere”; nimeni nu-i poate măsura nici „lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea” (Ef 3,18). În timpul Adventului, prima lectură este luată din cartea profetului Isaia și anunță venirea lui Mesia. Evanghelia va fi a lui Matei, din care vor fi extrase textele referitoare la întoarcerea lui Isus în glorie și la nașterea sa umană. Lectura a doua este scrisoarea apostolului Paul sau Iacob. Cele trei lecturi de astăzi sunt orientate spre viitorul ultim: Isaia vede omenirea mergând spre Ierusalim, unde Domnul va face judecata popoarelor. Evanghelia descrie venirea finală a Fiului Omului cu caracteristicile unei judecăți care separă omenirea. A doua lectură, se referă la judecată, înțeleasă nu din perspectiva activității divine, ci din cea a deciziei individuale: alegerile noastre personale ce ne fac să luăm partea cuiva, producând diviziune în cadrul omenirii. În cele trei lecturi poate fi observat contrastul dintre lumină și întuneric. Este vorba de două faze ale umanității: prima, este caracterizată de întunericul nopții și absența speranței; a doua, este iluminată de ziuă ce se apropie, de înțelepciune, de așteptarea pentru prezent și viitor. Limita dintre ele este venirea lui Mesia.

† Duminica a 34-lea [C]: Cristos, Regele Universului – iertare și îndurare [22 noiembrie 2025]

 

„Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” (Luca 23,42). 

Cristos Rege – iertare și îndurare

Lecturi biblice: 2Samuel 5,1-3; Coloseni 1,12-20; Evanghelia Luca 23,35-43; lecturi biblice

Omilie

Suntem în ultima duminică a anului liturgic. Încheiem cu marea solemnitate a lui Cristos Rege, care anul acesta își sărbătorește cea de-a o sută aniversare, fiind instituit de papa Pius al XI-lea [prin enciclica Quas Primas (1925) care încheie Anul Sfânt]. Contextul era după război și e caracterizat de criza valorilor creștine, ascensiunea naționalismului, totalitarismului și laicismului. Papa a dorit să reafirme „domnia” universală a lui Cristos asupra istoriei, națiunilor și societății, cu scopul de a chema toți credincioșii și guvernele să recunoască regalitatea spirituală și morală a Domnului, opunându-se ideii că religia ar trebui să fie limitată doar la sfera privată. În lecturile de astăzi este tema regalității. În prima lectură, luată din Vechiul Testament, este figura regelui ideal, purtător al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui David: „toate triburile lui Israel au venit la David în Hebron […]; regele David a încheiat o alianţă cu ei la Hebron înaintea Domnului. Iar ei l-au uns pe David rege peste Israel” (2Sam 5,1.3). Descendența sa este pe linia genealogică a regelui Mesia, așteptat de Israel. În Evanghelia după Luca surprinde revelația regalității lui Isus în momentul cel mai dramatic al slujirii sale – moartea pe cruce: „Deasupra lui era şi o inscripţie: «Acesta este regele iudeilor!». […] «Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!» Iar el i-a spus: «Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!»” (Lc 23,38.42-43). Se înțelege că tronul și împărăția sa nu sunt ale lui David, așa cum se credea. În reflecția apostolului Paul, regalitatea lui Isus este în termeni cosmici: „El este icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că prin el au fost create toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie stăpâniri, fie principate, fie puteri: toate au fost create prin el şi pentru el” (Col 1,15-16). Autoritatea lui Cristos este asupra a tot ce există: e nelimitată. Cele trei lecturi cuprind discursul teologic despre rolul Domnului în Biserică și în cosmos, începând cu figurile din Vechiul Testament ce prevestesc opera lui Mesia, care este iertare și îndurare!

† Duminica a 33-a de peste an [C]: În așteptarea „sfârșitului” [16 noiembrie 2025]

Isus și templul cu pietre frumoase.

În așteptarea „sfârșitului”

Lecturi biblice: Malahia 3,19-20a; 2Tesaloniceni 3,7-12; Evanghelia Luca 21,5-19; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi este foarte consecventă: se concentrează în așteptarea „sfârșitului”, înțelegând „sfârșitul” ca un nou început, adică ca o nouă fază a creației. Prima lectură oferă un anunț foarte clar al „zilei” finale a istoriei, o zi dedicată judecății și examinării rezultatului vieții: „iată, vine ziua care va arde ca un cuptor şi toţi cei mândri şi toţi cei care săvârşesc nelegiuire vor fi ca pleava […] Dar pentru voi, cei care vă temeţi de numele meu, va străluci soarele dreptăţii” (Mal 3,19.20). Evanghelia specifică: această „zi” este ziua lui Cristos, adică ziua revenirii sale care va fi anunțată prin anumite semne, fără a stabili însă o relație cronologică în termeni calendaristici: „Vor fi cutremure mari şi, în diferite locuri, foamete şi epidemii; vor fi fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer. […] Veţi fi trădaţi de părinţi, de fraţi, de rude şi prieteni şi vor ucide pe unii dintre voi; veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Dar niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (Lc 21,16-18). Scrisoarea apostolului face parte din discursul despre așteptarea „sfârșitului”: creștinul este un cetățean al unei alte „Împărății” și că este timpul de așteptare: nu este autorizat să trândăvească; dimpotrivă, „dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce!” (2Tes 3,10). În cele trei lecturi va fi un timp al judecății, în care li se va revela clar tuturor că destinul final nu va fi al celor răi, dar va fi „ziua” binecuvântată de Domnul pentru cei drepți!

† Sfințirea Bazilicii „Sfântul Ioan” din Lateran: „Temple” vii ale lui Dumnezeu [9 noiembrie 2025]

 

Bazilica „Sfântul Ioan” din Lateran.

 „Temple” vii ale lui Dumnezeu

Lecturi biblice: Ezechiel 47,1-2.8-9.12; 1Corinteni 3,9c-11.16-17; Ioan 2,13-22; lecturi biblice

Omilie

În acesta duminică celebrăm sfințirea Bazilicii „Sfântul Ioan” din Lateran. Este construită de împăratul Constantin cel Mare (306-337) pe colina Lateran. Astăzi ne reunește prima bazilică construită la Roma din Lateran cu baptisteriul dedicat sfântului Ioan Botezătorul, cu fațada pe care putem citi: „Mama tuturor Bisericilor lumii”. Astfel, catedrala din Roma nu este Bazilica „Sfântul Petru”, așa cum o cred mulți, ci Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”[1]. Era sărbătorită pe 9 noiembrie încă din secolul al XII-lea. Inițial, era doar pentru Catedrală din Roma. Mai târziu, a fost extinsă la toate Bisericile din Roma și din lume, ca semn de comuniune și unitate față de Catedra lui Petru, care, potrivit sfântului Ignațiu din Antiohia „prezidează toată adunarea carității” și sfântului Clement din Alexandria „conduce adevărul”. Cele trei lecturi de astăzi ne ajută să căutăm relația de iubire adevărată și profundă cu Dumnezeu, care se găsește în toate bisericile dedicate întâlnirii cu Cristos. Templul este imaginea profetică după cuvântul promisiunii: „în timpul unei viziuni, trimisul Domnului m-a făcut să mă întorc la intrarea templului şi, iată, o apă ieşea de sub pragul casei, dinspre răsărit […]. Apa cobora de sub partea dreaptă a templului” (Ez 47,1). Templul este imaginea comunității creștine: „voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu; după harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra; dar fiecare să aibă grijă cum construieşte!” (1Cor 3,9c). Templul este trupul lui Isus: „însă el vorbea despre templul trupului său” (In 2,21), din evanghelia de azi. Sărbătoare ne invită să recunoaștem și să celebrăm prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului său: este un izvor de reînnoire. Să observăm detaliile din lecturile de astăzi.

† Pomenirea răposaților: Credința în Cristos este experiență de înviere [2 noiembrie 2025]

 Credința în Cristos este experiență de înviere

Lecturi biblice: Iob 19,1.23-27a; Romani 5,5-11; Evanghelia Ioan 6,37-40; lecturi biblice

Omilie

Astăzi este ziua în care îi pomenim pe toți morți și reînnoim mărturisirea noastră de credință în înviere lui Cristos și confirmăm încrederea în promisiunea Domnului: „oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,40). Toate cele trei lecturi prezentate în lecționar luminează experiența vieții și a morții. Confruntați cu moartea, se întâlnește „dorul” după plenitudinea vieții și după iubire. Este invocația lui Iob din prima lectură: „îl voi vedea pe Dumnezeu; eu însumi îl voi vedea şi ochii mei vor privi” (Iob 19,26-27). Isus Cristos, cu darul lui Dumnezeu, motivat de iubire pentru om, s-a manifestat prin moartea pentru păcătoși, cum se exprimă apostolul Paul în a doua lectură: „Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. […] Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,6.8). Două mișcări – respectiv ascensiunea și coborâtul – își găsesc sinteza în omul Isus, care a coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci pe a Tatălui care l-a trimis: „m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă” (In 6,38-39). Comemorarea morților ne conduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Moartea lui Isus este împlinirea unei vieți marcate de iubire, devind deschiderea de speranță și de viață pentru cei care cred în el. Moartea este transfigurată atunci când devine un act de iubire. Dragostea lui Dumnezeu și a lui Isus este la originea învierii, iar învierea este promisiunea pe care Domnul o face oamenilor, celor pe care Dumnezeu i-a dat să-i învie în ziua de apoi. Astfel se manifestă realizarea dorinței și speranței lui Iob [din prima lectură], pe măsură ce își proclamă încrederea în răscumpărătorul său și comuniunea cu Dumnezeu după moarte.

† Toți Sfinții [A B C]: Omenirea împlinită în ceruri – sunt sfinții [1 noiembrie 2025]

Sfinți ai timpurilor noastre. 

Omenirea împlinită în ceruri – sunt sfinții

Lecturi biblice: Apocalips 7,2-4.9-14; 1Ioan 3,1-3; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice

Omilie

„Rugăciunea zilei” – Colecta –, compusă de liturgiști, explică motivul celebrării de astăzi prin aceste cuvinte: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm, ca, având o asemenea mulţime de mijlocitori, să primim de la tine belşugul mult dorit al milostivirii tale”. Într-o singură celebrare îi cuprinde pe toți sfinții: e umanitatea „înflorită” în ceruri – sunt sfinții. În cele trei lecturi discursul este despre sfințenie. Biserica pământească celebrează sfințenia realizată în Biserica cerească și intenționează să înțeleagă mai profund propriul mister: e misterul prezenței personale a lui Cristos în ea și a sfințeniei baptismale ce este comunicată de sacramente. Aici, pe pământ, sfințenia este încă o realitate care se află la început: trebuie să trecem dincolo de acest orizont teren pentru a contempla rodul ei deplin și matur. Lecturile de astăzi ne prezintă o imagine a sfințeniei. În Sfânta Scriptură, sfințenia nu este asociată cu miracole, nici măcar cu un comportament eroic și excepțional. Sfințenia definește ființa lui Dumnezeu: „Cel Sfânt” este numai Dumnezeu. El iubește cu o iubire fidelă care nu cedează nici măcar în fața infidelității și păcatului. Omul este sfânt datorită „alianței de iubire” pe care Domnul a voit s-o stabilească cu el. Căile spre sfințenie sunt numeroase, dar toate izvorăsc din relația profundă pe care Dumnezeu o stabilește cu oamenii, transformându-i în „creaturi noi”, capabile să trăiască în existență față de criteriile lumești și în iubirea gratuită a Domnului.

† Duminica a 30-a de peste an [C]: Umilință, iertare și milostivire [26 octombrie 2025]

Fariseul și vameșul. 

Umilință, iertare și milostivire

Lecturi biblice: Ben Sirah 35,15b-17.20-22a; 2Timotei 4,6-8.16-18; Evanghelia Luca 18,9-14; lecturi biblice

Omilie

Acțiunea creștină izvorăște dintr-o relație autentică cu Dumnezeu în rugăciune. Stilul de viață al credinciosului este caracterizat de conștiința că este un păcătos, dar că prin cruce va trebui să se unească cu Cel Viu prin înviere. Atitudinea lui Dumnezeu față de omul păcătos nu poate fi decât una de iertare, înțelegere și iubire. Nu se lasă copleșit de mânie, nici derutat de daruri: e imparțial cu toți. Nu putea să fie altfel. Înteleptul și apostolul Paul amintește că „dreptatea” lui Dumnezeu trebuie să biruiască întotdeauna. Liturgia de astăzi reia tema rugăciunii: azi vine precizat că alături de credință este necesar și umilința. Prima lectură afirmă în mod clar că „rugăciunea celui umil străbate norii” (Sir 30,21). În evanghelia de astăzi ni se spune: umilința este atitudinea celui care știe că faptele proprii nu sunt suficiente pentru a ne face vrednici înaintea lui Dumnezeu: vameșul „îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!»” (Lc 18,13). Evanghelia recunoaște validitatea învățăturii lui Ben Sirah care leagă umilința ce trezește compasiunea divină: e dispoziția interioară față de Dumnezeu care iartă. E exemplul săracului, fără pretenții, susținut de Dumnezeu, atunci când ajutoarele umane au eșuat sau dificultățile slujirii apostolului Paul sunt depășite: însă „Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit” (2Tim 4,17). Umilință, iertare și milostivire!