Când greșesc, sunt îndreptat
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (10 septembrie 2017)
Lecturi: Ezechiel 33,7-9; Romani 13,8-10; Evanghelia Matei 18,15-20.
Omilie
Cuvântul Domnului pe care îl ascultăm în aceste duminicii ne invită să reflectăm asupra vieții noastre de creștini într-o comunitate de credință: în parohie, în familie, în grupurile diverse. Domnul în Evanghelia de astăzi ne spune: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” și ne propune un aspect important al vieții noastre: îndreptarea fraternă. În alte cuvinte: creștinii adevărați se ajută. Când greșesc, au curajul să se corecteze împreună.
Cuvântul Domnului pe care îl ascultăm în aceste duminicii ne invită să reflectăm asupra vieții noastre de creștini într-o comunitate de credință: în parohie, în familie, în grupurile diverse. Domnul în Evanghelia de astăzi ne spune: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” și ne propune un aspect important al vieții noastre: îndreptarea fraternă. În alte cuvinte: creștinii adevărați se ajută. Când greșesc, au curajul să se corecteze împreună.
În prima lectură din profetul
Ezechiel (Ez 33,7-9), Dumnezeu
nu renunţă la proiectul său de restaurare şi mântuire. Ierusalimul este
amenințat de dominaţia babilonienilor care îi duc în exil sub Nabucodonosor (587 î. Cr.). Dar Dumnezeu oferă încă o șansă Israelului
trimițându-l pe profetul Ezechiel pentru a-l avertiza continuând să amintească
izgoniților din tară – fără cetăți, fără ziduri – propunerile Domnului: primeşte
misiunea de „străjer” al casei lui Israel. „Fiul omului, te pun străjer pentru
casa lui Israel. Ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea
mea!” (v. 7). Definiția profetului este de a fi o „sentinelă”. Dumnezeu îi cere
să fie atent veghind asupra poporului și avertizându-l pe cel care greșește; nu
cere spionarea, nici supravegherea. Are datoria dificilă de a sfătui și chiar
are autoritate. Sentinela deosebește semnele ascunse, urmele greu de înțeles,
zorile vieții, apusurile morții, pentru a comunica poporului responsabilitatea
sa. Trebuie să vegheze şi să aibă un echilibru remarcabil, pentru a nu cădea în
una dintre cele două extreme opuse: sau să subevalueze mişcarea suspectă, care
ar putea să coste scump întreaga comunitate; sau să creeze panică şi să dea alarma
la orice mişcare de frunze. Dumnezeu, prin profet, ne aminteşte şi nouă datoria
de a fi străjeri vigilenți pentru a-i salva pe fraţii noștri. „Când îi voi
spune celui rău: «Răule, vei muri!», […] cel rău, va muri din cauza nelegiuirii
sale, […], iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta!” (v. 8). Să fim atenţi! Mântuirea
noastră este strict legată de cea a persoanelor pe care Dumnezeu ni le-a
încredinţat. Misiunea Bisericii este de a salva lumea întreagă.
În Scrisoarea către Romani (Rom 13,8-10), sfântul Paul ne aduce o lumină nouă; el vorbește despre
datoriile iubirii reciproce: „să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi
unii pe alţii” (v. 8). Cel care doreşte să nu aibă datorii faţă de nimeni, să
respecte faţă de toţi caritatea adevărată. Este iubirea pe care trebuie să o
avem la inimă în relațiile umane, fie în Biserică sau în societate. „Caritatea
nu face niciun rău aproapelui” (v. 10). Ceea ce l-a mântuit pe Paul este
descoperirea iubirii milostive a lui Cristos. Bulversat de tandrețea Domnului, apostolul
reflectă că Isus și-a jertfit viața de bunăvoie pe lemnul crucii și a arătat că
plinătatea legii stă în iubire. Dragostea este elementul coordonator al întregii
morale creștine; fără ea, s-ar reduce la o mulțime de precepte, la un manual
arid de impuneri legaliste. Paul îi încurajează pe creștinii din Roma să-și
iubească semenii împlinind legea, deoarece „poruncile sunt cuprinse în cuvântul acesta: «Să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!»” (v. 9).
În Evanghelia (Mt 18,15-20), ni se spune despre îndreptarea fraternă din sânul
comunităţii creștine care trebuie exercitată cu înţelepciune între credincioşi.
Sfântul Matei are mai ales preocuparea de a da norme precise şi detaliate
asupra edificării comunităţii făcând capabilă să continue în mod eficace
misiunea încredinţată ei de Cristos. A adunat diferite cuvinte ale lui Isus
despre viaţa comunității. De fapt, este discursul numit „eclezial” sau „regula comunităţii creştine”.
Astăzi Isus ne îndeamnă să nu lăsăm ca un frate să săvârşească răul, ci să-i
atragem atenţia, îndemnându-l să meargă pe drumul cel bun. Ne învaţă că dacă
fratele meu ar comite o greșeală împotriva mea, dacă mă ofensează, eu trebuie
să-mi exercit caritate faţă de el. Ne învaţă Isus: „Dacă fratele tău greşeşte
împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi!” (v. 15). Avem lipsuri
în privinţa conținutului. Atunci când aflăm despre un păcat săvârşit de un
frate, imediat îl ducem în cele patru vânturi; singurul care nu este pus la
curent este tocmai cel interesat. Nu avem acelaşi mod, dacă nu folosim
delicateţea şi tactul pedagogic exprimat de Isus faţă de păcătoşi. Trebuie să
vorbesc cu el personal explicând ce a greşit; să mă port cu dragoste faţă de el.
Contactul personal stabileşte o intimitate ce permite lămurirea
neînţelegerilor. Acest mod de a acţiona se numeşte „corectare fraternă”. Nu-i o reacţie la ofensa suportată, ci o
datorie ce izvorăşte din iubirea pentru un frate.
Şi dacă fratele nu mă ascultă? În evanghelia de azi, Isus indică o
procedură graduală adaptată, probabil, de evanghelistul Matei, la situaţia
reală a comunităţii sale. După convorbirea „în patru ochi”, al doilea pas al corectării fraterne este
cea „dinaintea martorilor”.
Întoarce-te şi vorbeşte-i fratelui împreună cu alte două sau trei persoane,
pentru a-l ajuta mai bine să-şi dea seama ce a făcut. Dacă şi după această
tentativă de împăcare, fratele continuă să respingă observaţia, atunci ca
remediu extrem, trebuie să-l spui comunităţii
bisericeşti. Este al treilea pas
al corectării fraterne. Comunitatea, fără formalităţi juridice şi fără aroganţă
fariseică, trebuie să dezbată cazul căutând să stabilească mijloacele potrivite
pentru a-l ajuta pe fratele păcătos. Doar în faţa indiferenţei orgolioase, a
aroganţei şi a refuzului total se recurge la măsuri extreme. Este
momentul dureros când se declanşează „excomunicarea”, adică
recunoaşterea că acel frate s-a pus pe dinafară [în afara comunităţii], separându-se
de comuniunea Bisericii. Ruptură şi îndepărtare… Atenție, însă! Nu-i vorba
despre osândire, nu este vorba de condamnarea „finală” ce exclude pe păcătos. Comunitatea
va face tot posibilul pentru a-l purta în rugăciune şi a-l aduce înapoi la
Dumnezeu.
În ultima treaptă a corectării
fraterne, Isus spune: „dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru
tine ca un păgân şi un vameş!” (v. 17). Un tată şi o mamă nu-i alungă niciodată
de la ei pe copii lor. Pot doar constata îndepărtarea lor, dar întotdeauna cu
durere şi amărăciune. În cuvintele lui Isus „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”, se întrevede
o deschizătură prin care se strecoară un pic de lumină…
Un moment important de trăire a
iubirii lui Dumnezeu în comunitatea creştină este comuniunea în rugăciune. Aceasta asigură prezenţa lui Isus
în mijlocul ucenicilor şi, prin ea, ascultarea cererilor lor de către Tatăl din
ceruri. Spune Isus: „dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice
lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei
sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (vv. 19-20).
Afirmaţia lui Isus are în vedere practica religioasă de la sinagogă. Rabinii
învăţau că atunci când zece persoane meditează asupra Legii lui Moise, Dumnezeu este prezent în mijlocul lor.
Cristos modifică această convingere a credincioşilor evrei şi afirmă: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele
meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor”. Pentru comunitatea ucenicilor, prezenţa lui Isus în mijlocul lor
înseamnă prezenţa lui Dumnezeu.
Decurge o celebrare a milostivirii lui Dumnezeu împotriva oricărei severități.
Iubirea devine centrul vieții și existenței creștine.
Este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi… pe calea
Domnului. Avem nevoie mereu de o privire care iubeşte şi corectează, care
cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă, aşa cum a făcut şi face
Dumnezeu cu fiecare dintre noi.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu