Dăruirea întregii existenței lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (3 septembrie 2017)
Lecturi: Ieremia 20,7-9; Romani 12,1-2; Evanghelia Matei 16,21-27.
Omilie
Ce este pentru noi credința? Este dăruirea
întregii existenței lui Dumnezeu. Iată întrebarea pe care ne-o pune liturgia
cuvântului de astăzi. Suntem chemați să dăm un răspuns personal, conștient și
profund. Între lecturi găsim exemple de persoane „îndrăgostite” de Domnul: este
Ieremia, este Paul, este Petru… Să ne lăsăm „seduși” și noi în urmarea lui
Cristos!
Textele biblice sunt un apel la
urmarea gândurilor lui Dumnezeu, nu cele ale oamenilor. Este ceea ce s-a întâmplat
cu profetul Ieremia (Ier 20,7-9). Dumnezeu i-a dat o misiune destul de dificilă. Ieremia,
un tânăr din Anatot înainte de exil (597 î.Cr.) este trimis de Domnul să urce la Ierusalim și să
anunțe cuvântul său preoților, poporului, oamenilor de curte, până și
suveranului rege, pentru a se converti. A vorbit în numele lui Dumnezeu că
greşelile lor vor avea consecinţe dramatice, dar a fost refuzat de oameni,
combătut și de mai multe ori i-a fost pusă viața în pericol (Ier 11,18-12,6; 26; 26). Profetul a
încercat să se sustragă acestei misiuni în repetate rânduri. Să-i ascultăm
izbucnirea înflăcărată: „M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus. M-ai prins
cu putere şi ai fost mai puternic” (v. 7). Ca un foc mistuitor, nu se poate
controla fiind atras de către el. Glasul profetului freamătă de o amărăciune
aproape disperată. Domnul l-a „sedus” ca un neștiutor, ca un incapabil, ca să
consimtă la planurile sale. Termenul ebraic „sedus” este cel folosit în cazul
când o fecioară este sedusă de un bărbat. Expresia este cheia dramatică trăită
de profet, care este în fond drama misterului lui Dumnezeu în viața omului. Domnul
pătrunde viața umană și nu-i lasă nimic dacă îi este dat: „și eu m-am lăsat
sedus”. Dumnezeu manifestă iubirea sa și prin seducție. Ieremia avertizează că
dragostea lui Dumnezeu este violentă, în sensul că în respect față de
fragilitatea noastră – de nevoia noastră de iubire – Dumnezeu este o forţă, un
foc care nu contenește. Dar este o violență prietenoasă. Vocația profetică i-a
adus numai „ocară şi batjocură în fiecare zi” devenind povoara întregii sale vieți.
„Violenţă, devastare!” (v. 8). Ispita de a renunța este foarte puternică,
devenind aproape hotărâtoare: „Nu-mi voi mai aminti de el şi nu voi mai vorbi
în numele lui” (v. 9). Dar Ieremia va muri fără a avea clarificat drama sa, misterul
chemării sale, lăsând la continuatori dura sa moștenire. Este dăruirea întregii
existențe a profetului lui Dumnezeu. El seamănă și irigă pentru ca alții să
culeagă. Așa sunt făcute căile Domnului…
În a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 12,1-2), avem mărturia lui Paul. Ieșit
din jugul „păcatului” (Rom 5,1-11),
din sclavia „legii” și a „morții” (Rom
5,12-7,25), creștinul este o creatură nouă: „trupul” său aparține, prin botez,
unei noi destinații. După sfântul Paul „a face” izvorăște din „a fi”. Fii tu
precum ești. Morala lui Paul decurge din credința sa. La început gândea să
salveze onoarea lui Dumnezeu persecutând creştinii; dar într-o zi, a fost
surprins de Isus pe drumul Damascului şi transformat în întregime de către el.
Abandonând convingerile sale farisaice se adaptează la adevăratul Dumnezeu care
este iubire. În acest sens apostolul cere creştinilor din Roma să-l slujească
pe Dumnezeu cu trup şi suflet datorită iubirii sale milostive manifestate în
Cristos: „Vă îndemn […] pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile
voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul
vostru spiritual” (v. 1). Vedeți gingășia manifestată a lui Dumnezeu și
consecințele sale! Adevăratul cult adus lui Dumnezeu consistă în oferirea de
noi înşine împreună cu Cristos care s-a dat pe sine pentru noi. Este un apel la
a renunţa la ideile lumii şi a ne schimba inimile şi duhul pentru „a discerne
voința lui Dumnezeu” cu noi. Este dăruirea întregii vieți a apostolului Paul și
a noastră…
Cu Evanghelia după Matei (Mt 16,21-27), ajungem într-un moment crucial din viaţa lui Isus când
vrea să verifice dacă Petru şi ceilalți apostoli cred că este Mesia. Suntem tot
în Cesarea lui Filip, acolo unde Petru a mărturisit că Cristos este Fiul lui
Dumnezeu. Evanghelistul vrea
să ne facă să parcurgem un drum de la credinţa în Isus Mesia la credinţa în
Fiul Omului suferind. Şi exact „atunci” – este momentul unei acţiuni importante
– „Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (v. 21). Dar „Petru, luându-l deoparte, a început
să-l certe, spunând: «Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va
întâmpla niciodată!»” (v. 22). În Petru este o confuzie. Ca marea majoritatea a
oamenilor din ţara sa, Petru aștepta un Mesia care pretindea o putere mare prin
care să-i izgonească ocupanţii romani din ţară sa. Era convins că vorbind de
moarte, răstoarnă planurile sale şi ale celorlalţi. În alte cuvinte, vrea să-i
spună: „Învăţătorule, vezi, nu
exagera, altminteri toţi te lăsă!”. Înţelegem acum reacţia lui Petru.
Refuză destinul tragic a unui Mesia răstignit pe cruce şi o spune clar. Dar Isus
îl mustră: „Mergi în urma mea, Satană […] pentru că nu te gândești la cele ale
lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (v. 23). Gândeşte lumeşte! Fără să
știe, Petru joacă rolul Satanei. Este prima negare a lui Petru. Pasul dintre fericire
şi a fi numit „satană” este foarte mic: îl facem de fiecare dată când vrem să
ieşim din urmarea lui Isus ca să ne aşezăm înaintea lui, devenind obstacol în
drumul stabilit de către Tatăl.
O călugăriţă explica staţiunile de la Calea sfintei Crucii elevilor din clasa
ei. Au ajuns la staţiunea a patra unde Isus în drum spre Calvar o întâlneşte pe
mama sa. Călugăriţa a explicat că chiar dacă cei doi nu-şi puteau vorbi unul
altuia, mama şi fiul comunicau folosindu-se de priviri. „Ce credeţi că îşi spuneau
unul altuia?”, i-a întrebat pe copii. Răspunsurile au fost diferite. Un băiat a
sugerat că Maria a spus: „Nu e drept”. Un alt copil că Isus ar fi spus: „De ce
eu?” La sfârșit o fetiţă mai bolnăvicioasă a ridicat mâna, s-a ridicat în
picioare şi a spus: „Soră, cred că ştiu ce i-a spus Maria lui Isus. I-a spus:
«Continuă, mergi înainte, Isuse!»”.
De ce şi-ar încuraja o mamă pe
unicul ei fiu să meargă înainte pe calea răstignirii? Deoarece mama înţelegea
principiul creştin: „fără cruce nu există coroană”. Isus dăruiește întreaga
existență pentru Dumnezeu și pentru frați…
Atunci, Isus clarifică
neînţelegerile tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 24). A renunţa la sine însuşi
înseamnă a renunţa la propria idee despre Dumnezeu, pentru a o accepta pe aceea
a lui Isus: nu un Dumnezeu glorios şi puternic, dar un Dumnezeu care se
descoperă în iubire şi în dăruirea de sine. Putem schimba logica propriei
existenţe: nu o viaţă trăită în avantajul propriu, dar o viaţă trăită ca
dăruire.
Aceasta este logica fundamentală
a crucii: dăruire – atât pentru Isus cât şi pentru discipolii săi…
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,
Edizioni Paoline, Torino 1989].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu