sâmbătă, 26 august 2017

† Duminica a 21-a de peste an (A): Chemați de Dumnezeu [27 august 2017]

 
Chemați de Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (27 august 2017)

Lecturi: Isaia 22,19-23; Romani 11,33-36; Evanghelia Matei 16,13-20.

Omilie

Trei texte biblice sunt propuse în această duminică în care sunt desemnați oameni care au fost chemaţi de Dumnezeu pentru o misiune specială.

În textul primei lecturi din profetul Isaia (Is 22,19-23), Eliaquim este chemat de Dumnezeu ca să-i slujească în locul lui Șebna, ajuns să ocupe funcția cea mai înaltă de administrator al casei regelui Ezechia (+687 î.Cr.), fiul lui Ahaz. Numele său înseamnă „Dumnezeu a stabilit”: exact contrariul lui Șebna, un străin foarte încăpățânat; vrea să guverneze după planurile sale și nu ascultă sfaturile purtate de profet în numele lui Dumnezeu. Este tentat să facă regele să se îndrepte contra Asiriei sprijinindu-se pe Egipt. Profetul a primit misiunea să-i anunțe răsturnarea lui fără întârziere. El este „slujitorul meu”, Eliachim, fiul lui Hilchia: „îl voi chema pe slujitorul meu […], îl voi îmbrăca cu tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâna lui. […]. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David” (vv. 20-22). Cheia este simbolul autorității, accesul la prezența regelui. Acum el face parte dintre cei aleși de Dumnezeu. Noul funcționar este desemnat de Domnul. Cheia care deschide și închide este semnul rolului și al autorității marelui „vizir” oriental. Cheia este încredințată de Isus lui Petru, în Evanghelia de astăzi. E imaginea folosită pentru a consemna autoritatea din Biserică.


„Doamne, bunătatea ta este veşnică!” Sunt versetele de la psalmul responsorial (Ps 137[138],1-2a.2bc-3.6;8bc) în formă de mulțumire pentru fragmentul profetic. Psalmul mulțumește pentru milostivirea și fidelitatea lui Dumnezeu [hesed și emet]: „Laud numele tău pentru îndurarea şi adevărul tău” (v. 2). Dumnezeu se milostivește de cei umili, cei mici, cei care nu contează nimic. În Dumnezeu este răsturnarea perspectivelor umane: „oricât de sus ar fi Domnul, el îl vede pe cel umil şi îl recunoaşte din depărtare pe cel îngâmfat” (v. 6).

Apostolul Paul (Rom 11,33-36) este chemat de Dumnezeu să ducă vestea mântuirii la popoarele păgâne. În textul de astăzi se citește concluzia la „mântuirea Israelului”: este oare posibilă? Este strigătul de recunoștință a apostolului Paul pentru minunățiile lui Dumnezeu care a creat toate cu o inteligență infinită. „O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale!” (v. 33). Este un imn minunat adus înțelepciunii divine. Numai Dumnezeu știe să așeze într-o logica perfectă, dar nu imposibilă pentru mintea omenească, orice existență, orice proveniență, orice dinamism al realității. Încredințându-ne „căilor sale”, vom găsi sensul, pacea și salvarea tuturor. Dacă Dumnezeu a stabilit poporul lui Israel, este pentru a împărtăşi cu omenirea această fericirea de a fi iubit de către Domnul. Concluzia mărturisirii de credință este: „Căci toate vin de la el, prin el şi pentru el. Lui să-i fie glorie în veci! Amin.” (v. 36). Formula este în gândirea filosofiei mistice a elenismului, dar, în sfântul Paul, ia o bogăție și o profunditate de semnificații cu totul nouă. Este reflecția asupra milostivirii lui Dumnezeu.

În Evanghelie după Matei (Mt 16,13-20), Petru este provocat de Isus: este chemat să devină „piatră” pentru a construi Biserica sa. Isus este împreună cu discipolii săi și se îndreaptă de la Betsaida către Cezarea lui Filip, cetate situată în nordul extrem al Israelului, o localitate care se găsește într-o zonă păgână. Construită de Irod cel Mare, Cezarea se află la poalele muntelui Hermon.

Isus este cel care ia iniţiativa pentru a-i întreba pe ucenici cu privire la propria persoană: „Ce gândeşte lumea despre Fiul Omului?” Până acum oamenii erau cei care se întrebau cu privire la identitatea lui Isus și scopul misiunii sale. Acum, însă, rolurile se schimbă. Isus este cel care întreabă. Pentru a răspunde la întrebare, lumea face apel la figuri cunoscute în trecut: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul dintre profeți. Ucenicii îl urmează pe Isus de mai bine de un an și cunosc bine părerile oamenilor despre învățătorul lor. Și apoi, adresându-se direct discipolilor, spune: „Dar voi, cine spuneți că sunt eu?” Petru însuși a dat această frumoasă mărturisire de credință: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (v. 16). El recunoaște că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Merge dincolo de mulţime şi exprimă cu absolută claritate mesianitatea şi filiaţiunea divină a lui Isus. El face aceasta nu ca portavoce a Celor Doisprezece, ci mişcat de o revelaţie care îi putea veni numai de la Dumnezeu. „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (v. 17).

Și tocmai Petru a fost ales de Isus să fie „temelia” Bisericii. „Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (v. 18). Şi pentru că este destinatarul acestui dar, Simon primeşte de la Isus un nume nou: „Kefa” [Petru], însoţit de o misiune. Notăm mai întâi că Isus îi schimbă numele lui Simon, aşa cum se face în Biblie când cineva primeşte o nouă misiune importantă. Vorbind în aramaică, limba lui Isus, îl numeşte Kefa, care înseamnă „piatră”. Imaginea pune în evidenţă stabilitatea edificiului pe verticală şi nu atât pe orizontală. Numai apostolul Petru primește în Noul Testament acest apelativ. Sensul este destul de clar. Petru va avea în istorie misiunea de a face vizibilă funcţia de temelie, de unitate şi stabilitate a Bisericii. Ucenicii lui Isus, cei care vor crede în Cristos, nu vor fi dispersaţi sau izolaţi dar vor găsi împreună în jurul acestei pietre – aceea a lui Petru – adunarea Bisericii în numele lui Cristos. Această Biserică va fi o provocare a forţelor morții. Ele vor căuta s-o distrugă prin toate mijloacele. Dar „puterea morţii” nu o va birui. O stabilitate sigură, dar chinuită… Mai este sugerat că în interiorul Bisericii se vor găsi totdeauna păcătoşi. Aceea comunitatea va avea nevoie de „a lega şi a dezlega”: continuă păcatul şi de aceea trebuie în continuu iertat…

Sfântul
papă Ioan al XXIII-lea a fost pontif roman în timpul dificilei perioade a anilor 1960, când părea că totul se prăbuşeşte. Preoţia era în criză, viaţa religioasă era într-un moment de mare depresiune sufletească, căsătoria era în zbucium, credinţa era în tensiune, Biserica era în cădere. Toate erau în criză… Papa lucra din greu ore în şir încercând să facă faţă acestor probleme. Într-o seară, după o zi epuizantă de birou, a mers în capela lui privată pentru recitarea Breviarului înainte de a se retrage la culcare dar era prea obosit şi prea stresat pentru a se concentra rugându-se. După câteva minute de efort zadarnic, s-a ridicat şi a spus: „Doamne, Biserica este a ta. Eu merg la culcare”. Dificultăţile l-au făcut pe papa să recunoască faptul că Biserica nu ne aparţine nouă; Biserica este toată a lui Cristos.

Iată, deci, trei oameni – Eliaquim, Paul și Petru – care au răspuns la chemarea lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Isus continuă să ne cheme și astăzi pe noi, oameni. Noi suntem trimiși ca martori ai vestei celei bune în lumea întreagă. Dumnezeu se bazează pe noi și pe harul Duhului Sfânt… „Doamne, bunătatea ta este veşnică!” (Ps 137[138], 8). Nu îngădui să fim separați de tine!





[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989].






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu