duminică, 28 mai 2017

Mesajul papei Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale (28 mai 2017)




„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).


A comunica speranță și încredere în timpul nostru


Accesul la mijloacele de comunicare, grație dezvoltării tehnologice, este în așa fel încât foarte mulți subiecți au posibilitatea să împărtășească instantaneu știrile și să le răspândească în mod capilar. Aceste știri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Casian Romanul, Scrisoare către Leonțiu Igumenul).


Aș vrea ca acest mesaj să poată ajunge și să-i încurajeze pe toți cei care, fie în domeniul profesional fie în relațiile personale, în fiecare zi „macină” atâtea informații pentru a oferi o pâine aburindă și bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aș vrea să-i îndemn pe toți la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecățile față de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, grație căreia să se poată învăța să se privească realitatea cu încredere conștientă.



Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei și de a stăvili spirala fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra „știrilor rele” (războaie, terorism, scandaluri și orice tip de eșec în evenimentele umane). Desigur, nu este vorba de a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinței, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Dimpotrivă, aș vrea ca toți să încercăm să depășim acel sentiment de supărare și de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naștere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care este valabilă logica după care o știre bună nu are răsunet, așadar nu este o știre, și în care drama durerii și misterul răului sunt teatralizate cu ușurință, putem fi tentați să anesteziem conștiința sau să alunecăm în disperare.


Așadar aș vrea să ofer o contribuție la căutarea unui stil comunicativ deschis și creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidență soluțiile posibile, inspirând o abordare propunătoare și responsabilă în persoanele cărora li se comunică știrea. Aș vrea să-i invit pe toți să ofere bărbaților și femeilor din timpul nostru relatări marcate de logica „veștii bune”.


Vestea cea bună


Viața omului nu este numai o cronică aseptică de evenimente, ci este istorie, o istorie care așteaptă să fie relatată prin alegerea unei chei interpretative în măsură să selecționeze și să adune datele cele mai importante. Realitatea, în ea însăși, nu are o semnificație univocă. Totul depinde de privire cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele, și realitatea apare diferită. Așadar de unde putem porni pentru a citi realitatea cu „ochelarii” corecți?


Pentru noi creștinii, ochelarii potriviți pentru a descifra realitate nu poate decât să fie cei ai veștii bune, pornind de la Vestea Bună prin excelență: „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Cu aceste cuvinte evanghelistul Marcu începe relatarea sa, cu anunțarea „veștii bune” care are de-a face cu Isus, dar mai mult decât să fie o informare despre Isus, este mai degrabă vestea cea bună care este însuși Isus. De fapt, citind paginile Evangheliei se descoperă că titlul operei corespunde conținutului său și, mai ales, că acest conținut este însăși persoana lui Isus.


Această veste bună care este însuși Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferință, ci pentru că și suferința este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale față de Tatăl și față de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situație umană, revelându-ne că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5): este cuvântul mângâietor al unui Dumnezeu care din totdeauna se implică în istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu – „sunt cu tine” – ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până să moară de moartea noastră. În El și întunericul și moartea devin loc de comuniune cu Lumina și Viața. Astfel se naște o speranță, accesibilă oricui, chiar în locul în care viața cunoaște amărăciunea eșecului. Este vorba de o speranță care nu dezamăgește, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) și face să răsară viața nouă așa cum planta crește din sămânța căzută. În această lumină orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine și scenariu al unei posibile vești bune, din moment ce iubirea reușește mereu să găsească drumul proximității și să trezească inimi capabile să se înduioșeze, fețe capabile să nu capituleze, mâni pregătite să construiască.

Încrederea în sămânța împărăției


Pentru a-i iniția pe discipolii săi și mulțimile la această mentalitate evanghelică și a le încredința „ochelarii” corecți cu care să se apropie de logica iubirii care moare și învie, Isus recurgea la parabole, în care Împărăția lui Dumnezeu este adesea comparată cu sămânța, care eliberează forța sa chiar atunci când moare în pământ (cf. Mc 4,1-34). A recurge la imagini și metafore pentru a comunica puterea umilă a Împărăției nu este un mod pentru a-i reduce importanța și urgența, ci forma milostivă care-i lasă ascultătorului „spațiul” de libertate pentru a o primi și a o referi și la el însuși. În afară de asta, este calea privilegiată pentru a exprima demnitatea imensă a misterului pascal, lăsând ca imaginile – mai mult decât conceptele – să comunice frumusețea paradoxală a vieții noi în Cristos, unde ostilitățile și crucea nu zădărnicesc ci realizează mântuirea lui Dumnezeu, unde slăbiciunea este mai puternică decât orice putere umană, unde eșecul poate să fie preludiul celei mai mari împliniri a oricărui lucru în iubire. De fapt, tocmai așa se maturizează și se aprofundează speranța Împărăției lui Dumnezeu: „ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește” (Mc 4,26-27).



Împărăția lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânță ascunsă privirii superficiale și a cărei creștere are loc în tăcere. Cel care are ochi făcuți limpezi de Duhul Sfânt reușește s-o vadă răsărind și nu lasă să i se fure bucuria Împărăției din cauza neghinei mereu prezente.

Orizonturile Duhului


Speranța întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne ridicăm privirea și ne determină să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălțării. În timp ce pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranței. De fapt, fiecare bărbat și fiecare femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la cer, poate avea libertate deplină să „intre în sanctuar datorită sângelui lui Isus pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său” (Evr 10,19-20). Prin „forța Duhului Sfânt” putem să fim „martori” și comunicatori ai unei umanități noi, răscumpărate, „până la marginile pământului” (cf. Fap 1,7-8).
Î
ncrederea în sămânța Împărăției lui Dumnezeu și în logica Paștelui nu poate decât să plăsmuiască și modul nostru de a comunica. Această încredere care ne face capabili să acționăm – în formele multiple în care are loc comunicarea astăzi – cu convingerea că este posibil a observa și a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie și pe fața oricărei persoane.

Cel care, cu credință, se lasă condus de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu și omenire, recunoscând că El însuși, în scenariul dramatic din această lume, compune tema unei istorii de mântuire. Firul cu care se țese această istorie sacră este speranța și țesătorul său nu este altul decât Duhul Mângâietorul. Speranța este cea mai umilă dintre virtuți, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieții, dar este asemenea drojdiei care face să dospească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou Vestea Bună, acea Evanghelie care a fost „retipărită” în atât de multe ediții în viețile sfinților, bărbați și femei deveniți icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Și astăzi Duhul e cel care seamănă în noi dorința de Împărăție, prin atâtea „canale” vii, prin persoanele care se lasă conduse de Vestea Bună în mijlocul dramei istoriei, și sunt ca niște faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta și deschid cărări noi de încredere și speranță.

 Papa Francisc

Publicarea în original: 24.01.2017

Traducător: pr. Mihai Pătrașcu


(sursă: http://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-comunicatiilor-sociale-2017/).




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu